Viata lui Apolausis, sfantul minunilor inutile

Murise linistit. Asa. Discret… ca o floare ce cade din copacul aflat in spatele casei. Nimeni nu il mai vazuse de ani buni pe ulita.

Apolausis. Habar nu aveau de existenta-i trista, saraca, inutila.

Incepand cu primele scancete, viata sa se pierde in negura indiferentei.

Sunt putine marturiile care se mai pastreaza despre dansul. Unele franturi ni le spun cainii, pe care Apolausis i-a vindecat de turbare, sarutandu-i pe botul plin de bale, lemnele din soba, pe care le-a facut sa inverzeasca chiar acolo, in mijlocul vapaii, bagand spaima in tinerii care il invitasera sa le sfinteasca proprietatile si nu sa se apuce de nu’s ce vrajitorii stranii. Bineinteles ca nu l-au mai chemat niciodata pe la ei.

Lui Apolausis ii placea sa locuiasca in casutele invesmantate in zapada, desenate de Andy, cel mai bun prieten al sau, pe geamurile aburite din mijlocul iernii. Acolo, inlauntru, pazit de anotimpurile rele, isi facea rugaciunile. Avea o cartulie mica, mostenita de la bunicul sau, plina de cereri. Dupa citirea uneia dintre ele, potrivite momentului si nevoii, Apolasius se pierdea in lungi explicatii. Dumnezeu, zicea el tocului usii, trebuie sa stie nu numai ceea ce vrem, ci si de ce vrem ceea ce vrem! Este important, asculta-ma pe mine! Multi cer, dar habar nu au de consecinte… Iar tocul usii ramanea drept si plin de aschii, ca o aurora boreala.

…iar casutele aveau intotdeauna un firisor de fum, ce iesea pe cosul dreptunghiular, ca mintea unui ostas.

Astazi se odihneste in racla din marea catedrala din Centru. L-au descoperit, dupa ani, in casuta sa de abur, care se topise din cauza primaverii. Era neputrezit, curat si luminos. Declarat Sfant imediat, a fost legat la gura – ca nu cumva sa aiba idei nastrusnice.

Nu s-au putut hotari nici cum peste ce breasla sa il puna ocrotitor sau caror probleme ajutator. S-a nascut schisma, una puternica. Unii ziceau ca ar trebui numit patronul navigatorilor deoarece il auzisera cum, intr-o noapte, soptea unei gropi din mijlocul ulitei sa lase steaua moarta si ingropata in propria eclipsa, sa iasa din nou afara, pe cer, sa o vada toti si sa inteleaga numarul punctelor cardinale, sa vada ca exista un imprejur, un cerc magic in care stau si altii de care ar fi bine sa le pese! Altii spuneau: Nu! Astea sunt apocrife, fara nici o baza. Apolausis ar trebui numit protectorul celor care au ochelari cu dioptrii gresite. Iar argumentul nostru este cunoscut de toata lumea: sunt peste tot! Ne invadeaza din dulapuri, din pivnite si spalatorii regale. Ies hoardele celor ce nu stiu sa priveasca lumea cu ochi curati, netulburi. Isi ling talpile a predestinare, vrand, de fapt, sa sarute maini de domnisoara in calduri. Sunt rusinea noastra, copiii nedoriti ai lobului drept cerebral, cei care si-au uitat matematicile pe mesele incarcate de dulciuri ale bunicilor. Ce vreti?! Sa ajungeti si voi ca ei? Afara, afara, urlau ei la schismaticii cu pretentii de navigatori. Sunteti bolnavi si nu va dati seama. Rugati-va la Apolausis sa va curete mintea de eclipse si ochii de lentile! Pocaiti-vaaaaaaaa caci iata, durerea celor ce scrijelesc retina a luat sfarsit… Si sfarsiti, se prabuseau langa racla acoperita de sarutari de domnisoare in calduri… Ei erau revelatia noului ev. Ei! Iar Sfantul stia si ii ajuta.

De marea sarbatoare a orasului, catedrala se umplea pana la refuz. Darurile oferite la capataiul lui Apolausis depaseau imaginatia ereticilor schismatici care, adunati intr-un subsol de bloc semiprabusit, savarseau ritualuri ciudate in cinstea Sfantului. Adevarul este ca cei din Centru se cam rusinau cu el. Tot ceea ce oamenii cereau, se implinea pe dos, pe langa, inutil. Unul a venit sa cerseasca indurare: vreau sa nu mai fiu batjocorit de prieteni! Sa ma iubeasca Ioana, prietena mea! Si, in plus, sa fiu bogat! Iar sfantul, tacut si discret, l-a ajutat dandu-i o moarte grabnica, fara dureri si spaime. Imediat dupa, toti prietenii au venit sa depuna daruri scumpe la racla – scapasera de idiotul ala, asta. Venise si Ioana cu ei, la brat cu noul sau iubit – bogat, frumos si increzator in puterea sfantului. Cum sa nu dai slava si marire Divinitatii pentru o astfel de binecuvantare?! Cum?! Cum?!

Anii treceau si miracolele se inmulteau: acoperite, scuzate, iertate, incetosate unele de altele. Cei ce aveau dioptrii gresite se imbulzeau spre a face donatii scumpe pentru ca cererea lor se implinise altora. Dar marea tragedie a venit in noaptea de iarna cand Andy a intrat, si el, pentru prima data in Catedrala. Nu a cerut nimic ci, tacut si neobservat, a desenat pe aurul lucios al raclei, aburite de multimea candelelor si a lumanarilor vesnic arzande, o casuta invesmantata in nea… si a plecat. Nimeni nu il bagase in seama. La ce bun? Nu lasase nici un dar, plocon, oferta… Un credincios inexistent! Si basta!

Ora inchiderii a venit in acea zi foarte devreme. Ramasese aprinsa doar o candela deasupra. Apolausis a deschis un ochi, apoi pe celalalt, a inaltat o mana neputrezita si a varsat candela aprinsa peste dansul. Uleiul a inceput imediat sa arda in valvatai. Trupul slavit s-a prefacut intr-o mana de cenusa cenusie, ca a oricarui muritor. Dimineata, oamenii de incredere au venit sa stranga, sa faca, sa dreaga, sa curete. Au observat imediat ca sfantul lor nu mai este! O mana de cenusa doar… Cenusie. I-au chemat intr-un suflet pe preotii care, imediat au dispus aruncarea acelei gramezi infame afara, in spatele Catedralei. Afara! Afara! Si au spus tuturor ca Sfantul se inaltase la cer dar ca, in schimb, le lasase racla…facatoare de minuni ca si dansul!

Nu au observat insa un singur lucru: Andy, cand venise la amicul sau si desenase casuta pe aurul lucios, nu facuse micuta dara de fum ce iesea pe cosul dreptunghiular, ca mintea unui ostas. In timpul incendiului, casuta nu se topise ci ramasese, neobservata de nimeni, intiparita, adanc si de nesters, acolo unde fusese desenata. Doar ca acum, pe cos, iesea un firicel de fum…