Terasa

Citesc repede, dar putin. Nu inteleg multe lucruri cand citesc. Atunci mai mult ascult. E asa, ca o muzica pe care nu o mai canta nimeni. Autorul e mort, personajele sunt inventate, cartea are un pret. Ce-i de invidiat acolo? Dar cand inchid intregul maldar de hartie tiparita mecanic, in masa, in j’de mii de exemplare identice, in alta tara decat a ta, in care nu mai esti oricum de mult, muzica inceteaza. Ce bine… E in sfarsit liniste. In sfarsit ma pot apuca de citit. Trec ani, trec toate in viteze mai mult sau mai putin diverse. Continui sa citesc pana cand, printr-un miracol obtuz, dar ingust, dau din nou peste maldarul de hartie. Odata deschis, muzica refuza sa mai rasune. E aceeasi carte pe care o citisem cu 6 ani in urma. Cred ca ii era cumva sila ca nu putuse sa se ascunda mai bine. Nu poti s-o faci intr-o camera goala. Nu poti sa nu o regasesti intr-un prapadit de raft pe care se mai afla inca vreo 4-5.

Innegurat, am dat si ultima pagina. Scria: “La pretul de vanzare se adauga 2%…” Mi-am promis sa iau o pauza. Muzica incepuse sa rasune din nou.

Dar oricat as vrea, imi va fi imposibil sa nu o regasesc. “Terasa la Roma” nu se poate ascunde.