Tari Nakagawa

Cand eram mic aveam, ciudat, multe papusi: din plastic, din stofa, din blana. Unele erau haiose, altele tepene, ca niste bete. Toate erau insa vesele. Orice le-asi fi facut, ele ramaneau in continuu in aceasta stare. Vesele. Am realizat mai tarziu ca veselia este un simptom al sanatatii.

Cei bolnavi nu pot fi veseli. Se pot preface ca sunt. Pot chiar zambi sau hohoti pentru moment. Insa in secunda urmatoare isi vor aduce, din nou, aminte de starea lor. Vor reveni la bucata lor de viata, la carpa umeda care le mai atarna inca de vintre si de care se tin cu atata disperare.

Bolnavii aleg sa traiasca chiar si fara sa poata rade. Iar Nakagawa a inteles acest lucru si a creat papusi care nu rad, ranjesc, hohotesc, zambesc.

Desfigurate, nascute deja in sicrie, ne urmaresc mut.

TH Magazine.

Un album cu lucrarile lui Tari.

Tumblr.

_______________________________

P.S. Nebunii nu rad. Doar plang ritmic.

2 thoughts on “Tari Nakagawa

  1. oooo ce papusi! mi-ar fi desavârsit copilaria, sincer! am urât întotdeauna papusile copilariei exact din cauza veseliei înfipte pe figura. drept pentru care jucaria mea preferata era un balon ale carui trasaturi le desenam eu cu carioca. bineînteles toate baloanele au fost triste. mama era terminata de nervi când ma vedea cum ma culc printre baloane deprimate si intra noaptea pe furis si le dezlega atele, sa se dezumfle. ca sa nu pocneasca în timpul noptii, sa nu am vreun soc. dupa baloane a urmat cel mai trist urs din vitrinele bucurestiului. în sfârsit papusi plauzibile!

  2. sincer, prefer sa vorbesc cu oamenii, nu cu papusile… :) (desi, la o adica, meseria mea asta presupune, sa vorbesc cu ele; dar, în “spatele” lor tot oameni is); unui bolnav nu i-as spune in niciun caz ca va fi bine; de-asta am ales actoria si nu medicina;
    cu papusile astea zambarete, de magazin, ma jucam de-a doctorul, facandu-le cate o injectie, si-atat…mi se pareau bolnave, incremenite asa, într-un suras continuu…dar, nu se intampla nimic, asa ca am renuntat la tratarea lor; mai tarziu am inceput sa mi le confectionez singura, cu diferite expresii…dar, si asa, tot încremenite-ntr-o aceeasi stare erau; le-am lasat un timp…vreo 20 de ani, cred; acum am revenit la ele; dar, le privesc intr-un alt mod; si ele pe mine, de ce nu?! :) hade, frumoase, bolnave, pecum spui, devin prelungirea mainii mele…sau eu prelungirea lor? ceea ce vreau eu sa subliniez aici e ca odata ce ti-ai bagat mana pe sub ghena lor incep a semana cu tine la chip…

    papusile astea sunt voit bolnave, precum cele voit zambarete…dar nu cred ca i-ai cumpara copilului tau una de-asta, din varii motive…:) dar, mai ales, din simtaminte lezne de-nteles.

Comments are closed.