Am început, cu Atrium Carceri, sa va prezint un stil de muzica pe care l-as putea numi vampiric. Însa nu din cauza ca va suge sângele sau îi este frica de usturoaie, ci dintr-un alt motiv: nu produce nici o reflexie în oglinda constiintei, a mentalului. O anti-muzica a carui rol este de a încetosa, de a reduce la minim distanta ce separa pe om de propriul sau abis, de propria sa creatie, de a-l ajuta sa se aseze nu fata în fata cu el însusi ci cu rodul mâinilor sale. Privirea joaca aici un rol fundamental, la fel de important ca si auzul. Nu este de ajuns sa asculti angrenaje ce par a nu se mai opri vreodata - ce sunt create a nu se mai opri vreodata! - ci esti dator sa le sustii miscarea, sa le ungi, sa le mângâi, sa le rogi la infinit, sperând ca, într-un târziu, vei asista la aparitia Divinitatii pe un deasupra imposibil de localizat, dar atât de vizibil încât nu va mai ramâne nici un spatiu între Tine si Ea.

Harlow MacFarlane este un preot al Masinii, este Persoana care se ascunde în spatele acestui proiect cu tenta politeistica - Sistrenatus. În primul capitol al imposibilei sale evanghelii arata, ne arata!, ca vremurile, timpurile în care notiuni ca revolutie industriala sau industrie revolutionara sunt de mult apuse. Nu suntem decât ramasitele tremuratoare, neunse, ale unui viitor antic, primitiv… în care agresivitatea copuleaza frenetic cu atmosfera pestilentiala a istoriei. Ne nastem noi, viitorii si trecutii, cei care nu mai avem oroare decât de un singur lucru: întâlnirea cu omul!

Ascultati Sistrenatus si luati aminte: nu este de ajuns a fi om pentru a oferi mângâierea… lucrului mâinilor tale!