I don’t think Black Narcissus is old fashioned at all. It just seems to be real.

Kathleen Byron (Sister Ruth din Black Narcissus)

Corpul femeii a reprezentat dintotdeauna marea tentatie - dupa cea a cunoasterii, evident - nu doar pentru barbati, ci si pentru femei. Aceasta expresie “corpul femeii” depaseste cu mult palpabilul, materialul. Din ce in ce mai multe femei moderne, atunci cand aud aceasta expresie incep sa tremure si, implicit, sa acuze: eu nu sunt doar acest corp!, esti un / o sexista! etc. Stii cu totii binecunoscutele fraze. Si uite asa s-a ajuns, cel putin in civilizata Scandinavie, la situatia in care, in marile institutii, sa nu mai fii aproape in stare sa faci diferenta dintre o femeie si un barbat.

Moda unisex este din ce in ce mai la…moda, tot ceea ce poate reprezenta un semnal de diferentiere fiind atent ascuns. Formele feminine nu se mai observa (cel putin in cadrul institutional), tinerii devin din ce in ce mai feminizati, iar gender studies-urile urla peste tot ca ne pierdem identitatea. A fi femeie devine o rusine, iar a fi barbat - o vina. Idealul noii femei se aseamana din ce in ce mai mult cu cel al barbatului “modern” - neinfricata, autonoma, atee -, pe cand idealul barbatesc tinde spre modelul femeii “traditionale” - melancolic, gingas, neajutorat.

Corpul etern acoperit… In unele reguli monastice rasaritene se specifica faptul ca monahul / monahia nu are voie sa-si descopere niciodata corpul, iar daca este pus in situatia extrema de a o face, nu trebuie sa si-l priveasca sub nici o forma. Nu vreau sa intru aici in detalii referitor la modul in care acest percept, si multe altele, s-au transferat in societatea occidentala, in special - cel mai noi exemple fiind puritanismul, perioada victoriana si, paradoxal?, feminismul.

In Occident, relatia lumii “din afara” cu monahismul a fost diferita de cea din Orient - ar trebui puse intre ghilimele aceste doua repere geografice. Cu exceptia prigoanelor iconoclaste si a unor pamflete usturatoare scrise de umanistii bizantini de secol X-XIV la adresa monahismului, Orientul nu prea a mai cunoscut tensiuni intre cele doua structuri. Si nici Occidentul. Pana la Renastere. Corpul etern ascuns al surorii, a “monahiei” a inceput sa enerveze prin aceasta ascundere a sa. Prin perfectiunea sa presupusa, pentru ca ascunsa. Era o chestiune de suprasaturare, pana la urma. Prea multa perfectiune. Avem nevoie si de iregular, de aleatoriu, de stramb. O lume perfecta (asa cum se vroia a fi cea a Renasterii) este ciudata: orasul perfect, guvernarea perfecta, omul perfect. Sa dam insa la o parte draperia si sa vedem dincolo, fara insa a atinge creatiile noastre. Calugarul este icoana omului perfect, insa nu este creatia noastra, a antichitatii “pagane” greco-romane - se gandeau umanistii. Este un outsider. Pe el putem sa-l prezentam ca pe o antiicoana, ca pe un model perfect al anti-perfectiunii. In filmele lui Borowczyk sau Jesus Franco, monahia (intotdeauna tanara si frumoasa, perfecta) este incarnarea depravarii, a abundantei sexuale, a libertinajului absolut. In aceeasi ordine de idei il pot cita aici si pe Jean Rollin care, in filmele sale, asociaza monahia cu vampirul, el fiind printre primii regizori care prezinta vampirul ca si femeie.

Un articol interesant, aici.

Fisa tehnica:

Revista: POP F/W 2008

Editorial: Nun Head

Fotograf: Sebastian Faena

Styling/Casting: Katie Grand

Modele: Angela Lindvall, Missy Rayder, Maryna Linchuk, Magdalena F., Jourdan Dunn, Guinvere Van Seenus si Andres Segura.