Am prezentat acum ceva timp in urma Cantul vechi roman si importanta sa pentru o intelegere mai profunda a crestinismului de filiera latina a primelor veacuri. Dar nu numai. Astazi o sa ne oprim, pe scurt, la un alt tip de muzica si anume la cea ce se intona in superbele basilici milaneze pe la inceputul secolului al V-lea.

Cunoscut sub numele de Cant ambrozian sau Cant milanez (denumit astfel mai tarziu, pentru a-l distinge de cel roman), acest stil / rit isi are originea in persoana Nobilului Sfant Ambrozie al Milanului - figura gigantica in istoria crestinismului primar, cel care l-a convertit la aceasta religie, in varianta sa mainstream ;-) , pe un alt urias: Sf. Augustin de Hippo (sa nu uitam ca Ambrozie si Augustin au fost si excelenti poeti si muzicieni).

In anul 1058, Papa Stefan al IX-lea, in cursul unei vizite la Manastirea Montecassino, a interzis definitiv interpretarea cantului ambrozian:

Tunc etiam et Ambrosianum cantum in ecclesia ista cantari penitus interdixit

Nu doar ca l-a interzis, dar cei ce-l mai intonau dupa acest moment erau pasibili de pedepse nu tocmai placute…

Fraza de mai sus poate fi considerata actul de deces oficial al acestui rit. Caci, in fond, nu era vorba doar de un mod de a canta ci de un intreg ritual liturgic - in care se intalneau influente latine, siriane si grecesti.

Milanezii au avut mari probleme in a-si pastra ritul multisecular. Papa Stefan este doar ultimul exemplu, cel care i-a dat lovitura de gratie, insa inaintea lui personalitati ca Imparatul Carol cel Mare, Papii Adrian al II-lea, Nicolae al II-lea si Grigorie al VII-lea au incercat desfinteze prin orice mijloace (bule, concilii, amenintari personale) acest mod particular de a dialoga cu Divinitatea. Pana la urma au reusit, asa cum au reusit sa o faca si cu ritul vechi roman, peste cadavrele celor doua intinzandu-se falnic, unificator, centralizant si reductionist (pana la un punct!) cantul si ritul gregorian.

Am sa ma opresc insa aici cu prezentarea, urmand sfatul Marelui Augustin:

Qui jubilat non verba dicit, sed sonus quidam est laetitiae sine verbis.

Fragment de mozaic din Mausoleul lui Galla Placida (Ravena)

N.B. Piesele de pe acest superb album sunt interpretate de acelasi extraordinar cor Organum:

Marcel Peres (dirijor si solist)

Lycourgos Angelopoulos

Josep Benet

Malcolm Bothwell

Joseph Cabre

Laurence Brisset

Soeur Marie Keyrouze

Marie-France Leclercq

Florence Limon

Pasquale Mourey

Pascale Poulard

Antoine Sicot

Offertorium. Ecce apertum est. Templum tabernaculi:

Ecce apertum este templum tabernaculi testimonii, et Jerusalem nova descendit de celo in qua est sedes Dei et Agni. Et servi ejus offerunt ei munera dicentes: Sanctus, sanctus, sanctus Dominus Deus omnipotens, qui erat et qui est et qui venturus est.

Verset: Et ecce sedet in medio ejus super thronum majestatis sue Agnus. Et vox sonat ante eum dicens: Vicit leo de tribu Juda, radix David. Et quattor animalia requiem non habent, dicentia sedenti super thronum: Sanctus, sanctus, sanctus Dominus Deus omnipotens, qui erat et qui est et qui venturus est.

Canticum. Ecce quam bonum et jocumdum:

Ecce quam bonum et jocumdum habitare fratres in unum. Sicut unguentum in capite quod descendet in barbam, in barbam Aaron.

P.S. Fragmentul de fresca de mai sus - Ultima cina - apartine pictorului sienez Duccio Di Buoninsegna (c. 1255-1260 – c. 1318-1319).

P.P.S. Un Nobil cititor al Lanternativei mentiona intr-un comentariu:

interesant “cântul vechi roman”, dar nu l-as schimba cu muzica de azi din bisericile ortodoxe.

Cu tot respectul, muzica ce se canta astazi in marea majoritate a bisericilor ortodoxe este o creatie de tip comunist - a se vedea uniformizarea aberanta a muzicii religioase ce a atins culmea prin anii ‘ 50. Iar acolo unde se mai interpreteaza inca in asa numitul stil bizantin avem de-a face cu compozitii post-bizantine (in special de secol XVII - XVIII) si nicidecum bizantine. Asta ca sa nu mai pomenesc de influenta slava… Asadar, un pseudo-baroc pur (grecesc sau slav, ca sa spun asa): emotiv, pietist, fara nici un suport teologic, apocaliptic (in sensul cel mai negativ), milenarist si pasibil de fundamentalism ideologic la tot pasul.