Maxim si numarul

Din nou, cateva ganduri razlete despre originile “secularizarii” cu care se confrunta lumea occidentala (si nu numai) de astazi si bla bla bla. Continui sa citesc imposibilele scrisori ale lui Maximus in traducerea lui Stani’ (again, execrabila).

In Epistola 15 – Catre Cosma. Despre ceea ce e comun si propriu, adica despre fiinta si ipostas – Maximus ia in discutie problema numarului. Ca marea majoritate a lucrurilor care populau Cosmosul grec, numarul avea o incarcatura ontologica: el exista in sine si avea un rol extrem de important in mentinerea armoniei cosmice. Aceasta viziune nu i-a caracterizat doar pe Pitagoreici, ci majoritatea scolilor filosofice. Nu intru in amanunte.

Acum, e clar ca the christian buddies nu aveau cum sa stea relaxed referitor la acest approach demonico-satanico-superstitios. Aveau la indemana o singura optiune: golirea numarului de natura sa (de suflet, cum s-ar mai putea spune) sau, mai pe romaneste, transformarea sa in cifra. Acest proces, lent, s-a desfasurat in doua etape:

a. prin “demonstrarea rationala” a faptului ca numarul nu reprezinta nimic in sine. Este doar un simplu si prapadit indicator.

b. however, el poate simboliza, pana la un punct [punct ff greu de stabilit], anumite realitati divine (si avem aici stufoasele alegorii numerice din Ambigua aceluiasi Max). Aceasta traditie s-a labartat pana prin Renastere cand, again, incepuse sa arate a naibii de weird. Numarul tindea sa fie reinvestit cu ce nu trebuia.

Dar sa revenim la Maximus si scrisorica sa. Iata ce scrie Dady – in raspar cu o intreaga traditie:

“Numarul nu are nici puterea de a lucra, nici de a patimi. El este doar un indicator. Numarul nu are puterea de a face ceva, el fiind mai degraba o expresie.” [PSB 81, p. 135-136]

Asa cum am mai aratat aici pe Lante, exact acelasi tratament purificator (aka secularizator) s-a aplicat la intreaga strucrura vizibila sau nu a realitatii. Un mileniu dupa Maximus, Berkeley (episcop si teolog) va declara in perfecta aliniere patristica:

“Numbers are nothing but Names!”

We should also know that Berkeley harshly rejected the contention that arithmetic should be based on Platonic or other pagan ideas. Instead he argued that numbers were just “creatures of the mind”. Iar rolul pe care un dude ca Berkeley l-a jucat in istoria matematicii nu il poate nega nimeni.

_____

Pentru curiosi, un articol fainut (evident, fara nici o mentiune patristica): Mathematics and Philosophy: Wallis, Hobbes, Barrow, and Berkeley.

P.S. Mi-a scapat una din cele mai importante fraze din Ep. 15 (d’aia e bine de revenit):

[si enim esset substantia, etiam per se vere existeret > numerus neque subtantia neque qualitatis est]

(PG 91, 563-564)

Cum spunea un amic: asa a fost scos, incet, “cu pompa tot aerul vital din Numar”… “Golirea” lumii de pneuma si instaurarea Vidului (un articol superb).

12 thoughts on “Maxim si numarul

  1. Un exemplu referitor la pericolul fetisizarii si, de aici, a externalizarii unui concept il avem astazi in lumea orto': “sfanta si dumnezeiasca Traditie”. Sau “sfanta si dumnezeiasca Evanghelie” > lucruri care, pe de o parte, au dobandit o importanta in sine, iar pe de alta au ajuns sa defineasca un “sistem” in detrimentul altuia: sectarii nu recunosc Sfanta Traditie (“sectarii” recunosc indeed importanta traditiei. nu o considera insa “sfanta si dumnezeiasca”, ceea ce e cu totul altceva).

  2. Daca intelegerea e buna… Chiar si cea mai perfecta traducere nu cred ca poate garanta o intelegere completa. Cu toate astea, exista totusi niste limite. Ca daca imi spui mie “câtime” in loc de “cantitate” (asa cum face Stani’ – si asta prin anii ’90) poti sa astepti mult si bine sa inteleg, ca tot nu o sa o fac. Dpmdv, cred ca traducerea lui Stani’ e useless fara acces la o editie profi’ (Migne nu e profi’, dar e singura la care am avut acces. Si e oricum mai buna decat ce a produs Stani’). Eu o folosesc pt. ca o pot citi repede. Cand ajung la un pasaj care chiar sare gardul, atunci recurg la textul original.

  3. „golirea numarului de natura sa (…), transformarea sa in cifra”, „“Golirea” lumii de pneuma si instaurarea Vidului” – de unde, in ingusta-mi intelegere, raportul cantitate – calitate (mai precis, rasturnarea cantitatii in calitate), oricat s-ar vrea, ma indoiesc tare ca ar reinvesti vreodata universul cu ceea ce i-a fost ucis/refuzat/respins/negat etc., in afara unui „ceva” echivalent unei „in-durari/in-durerari cu-tremuratoare”.

  4. “raportul cantitate – calitate (mai precis, rasturnarea cantitatii in calitate), oricat s-ar vrea, ma indoiesc tare ca ar reinvesti vreodata universul cu ceea ce i-a fost…” – exact, exact, exact! Exact chestia asta le-am spus-o celor de la scoala (in marketing acum e la moda neo-romantismul, that is reinvesting objects with meanings – care, dupa opinia a 99,99% din autori, au disparut din cauza Iluminismului si a Rev. Industriale. But they’re soo wrong!). Too late. Un mileniu si jumatate too late, guys! Si lucrurile sunt departe de a se schimba anytime soon. Foarte, foarte departe.

    “in-durerari cu-tremuratoare” – a unei in-genuncheri cutremuratoare. Cine insa sufera cel mai tare? Noi.

  5. In caz ca cineva e interesat, am pus bucata asta de text pe FB, ieri:

    > Long story short (from my worthless piece of phd):

    We’re used today to put a straight equivalence between superstition and religion. While science is all about reasoning, empirical evidence and facts (the positivist’s holy trinity), religion it’s supposed to be nothing but its fiercest enemy, enslaving / poisoning people by its sets of erroneous beliefs (superstitions). However, for the patristic Fathers, the superstition was quite a different thing from the standard sets of religious beliefs (dogmas). If someone will actually take time and read what they had to say about this distinction she / he will be amazed by 2 things:

    1. in the majority of the cases, superstition was associated with the pagan irrational (therefore, erroneous) beliefs. Between Tertuallian (2nd – 3rd c. A.D.) and Nicodemus the Hagiorite (18th c.), the classical Greek-Roman Empire’s religions and accepted cults were regarded as nothing but dangerous superstitions that were poisoning the human soul and mind with their falsity.

    2. on the other hand, the Christian religion is a true system because it’s based precisely on reason, empirical evidence and facts. Between countless other examples, Athanasius of Alexandria (3rd c. A.D.) and Maximus the Confessor (6th c. A.D.) considered that it’s possible to refute the pagan’s superstitions (“false beliefs shaped by their mad imagination”) just by appealing to the reason itself.

    Unfortunately or not, since then things haven’t changed very much. One of the biggest fears that haunted Christianity since its inception was the fear of its repaganization. This fear could be expressed by a plethora of elements: iconography, the use of imagination and emotions, representation of God as an anthropomorphic deity, the infatuation with miracles etc etc. These elements never had an easy place within the standard Christian dogma and from time to time were sharply criticized by leading theologians as being nothing but pagan (superstitious) elements infiltrated in the Christian system. If today’s science is blaming religion to be just a worthless (still dangerous) load of superstitious shit, it’s actually repeating exactly the same discourse that Fathers made long time ago. The main elements taken under Dawkins’ atheistic gun? Precisely the same that were criticized by the Fathers themselves.

    > today, the walk towards atheism is a walk towards the most rigorous form of christianity.

  6. Tangential cu ce ai spus, si in urma unei rascoliri prin chestii vechi, uitate si deturnate – mai jos, parte dintr-un priect/studiu (Metafizica intre stiinta si credinta) caruia, pe masura ce inaintam in el, ii gaseam zadarnicia.

    [Ratiunea omeneasca are intr-un gen al cunoasterii ei soarta particulara ca e coplesita de intrebari pe care nu le poate evita, deoarece ele ii sunt impuse de natura ratiunii insasi, la care insa ea nu poate raspunde, fiindca depasesc intreaga capacitate a ratiunii omenesti.” (CRP, p.21) Iata cum pune Imm. Kant, in Critica ratiunii pure, problema cunoasterii. Drept urmare, ne intrebam cum, ce si cat poate omul sa cunoasca, care este natura adevarului si care este instanta in masura sa decida asupra adevarului? Raspunsul la aceste intrebari nu poate fi dat decat pornind de la premisa ca o cunostinta, pentru a fi considerata stiinta, cere necesar a se sti prin deosebire cu ce altfel de cunostinta se numeste stiinta, ceea ce este totuna cu a spune ca orice cunostinta are o anumita si specifica natura (adica, exista mai multe feluri de cunostinte, obiectul fiecareia are natura diferita si doar unele pot fi numite stiinta)(Proleg., p.57). Apoi, in functie de natura cunostintei, de sursa din care ea e posibila si de obiectul ei, pentru a fi considerata certa, e nevoie de o instanta care sa o valideaze conform cu anumite principii si legi pe care cunostinta trebuie sa se intemeieze . Asadar, vom cauta sa aflam de cate feluri sunt cunostintele, adica, ne intereseaza care le este sursa si obiectul, care e natura principiilor pe care cunostintele se intemeiaza si care este instanta in masura sa le valideaze.

    In cele ce urmeaza, vom prezenta, din perspectiva sistemului kantian, relatia pe care metafizica o are cu aceast? tendinta naturala a ratiunii de a inainta cu intrebarile chiar si acolo unde experienta nu mai foloseste ca suport si marturie. Mai precis, vom stabili ce inseamna (cunoastere) metafizica in criticismul kantian si vom prezenta raportul pe care aceasta il are cu datul cunostintelor a priori – „despre care nu avem voie sa ne intrebam daca sunt posibile (de vreme ce ele exista ca atare), ci numai cum sunt posibile” (Proleg., p.69) – adica, vom prezenta specificul stiintelor pentru care aceste cunostinte – cu sfera, valabilitate si valoare riguros stabilite – sunt fie sursa – pentru ca sunt principii universale intemeietoare –, fie obiect – datorita tendintei naturale a ratiunii de a inainta în cunoastere – in cercetarea autenticitatii si a naturii adevarului (cu putinta a fi nedeterminat determinat) cunostintelor.]

    Preambul care avea ca incheiere ceva de genul:

    […pe masura ce omul inainteaza in cunoasterea stiintifica, se parcurg si se epuizeaza si limitele experientei posibile, iar ratiunea se avanta spre cele trei mari probleme pe care Kant le numeste ca fiind Dumnezeu, libertatea si nemurirea. La limita, se poate spune ca, pe masura ce cunoasterea stiintifica epuizeaza – pentru ca verifica si explica – limitele credintei, are loc o deplasare a intrebarilor privind cele trei mari concepte, deci imposibilitatea de a le gasi o rezolvare – verificare si explicare – ultima. Iata de ce, daca propriul credintei poate sa moara în stiinta, metafizica nu va muri niciodata.]

    Daca plicti, evident ca nu trb citit. Cel putin efortul scoaterii diacriticelor musai sa fie apreciabil! :))

  7. 1. Eu nu cred in binomul crestinism – metafizica. Crestinismul este un sistem care, din varii motive, nu accepta metafizica.

    2. Pana astazi Kant este privit ca unul dintre arhitectii modernitatii. Expresii ca “Kant a expulzat conceptul metodologic de Dumnezeu din teoria stiintei, fundamentand universalitatea legii naturii si uniformitatea naturii in absenta Acestuia” sunt folosite atat de religiosii anti-iluministi (la modul tragic, gen Fuck you, Kant!), cat si, la modul triumfalist, de tipi bizari ca neo-ateii (dap, ii prefer pe primii in detrimentul celor din urma). However, ambii gresesc. Conceptul metodologic de Dumnezeu fusese deja expulzat din natura cu mult inaintea lui Kant si tocmai de catre crestinii hard-core (jansenistii) – faptul ca se incapatana sa persiste asta e altceva – , fiind inlocuit cu altele: ingerasi > energii necreate > legile matematice ale naturii etc.

  8. Ok :)

    O prima revenire a mea (cred): in ce ma priveste, Dumnezeu e cat se poate de in natura, ceea ce “nu e” in ea e de fapt imposibilitatea omului de a parcurge natura insasi, care ramane mereu un ceva ce-l cuprinde. Nu prea sunt de acord cu faptul ca fundamentarea universalitatii legii naturii a presupus pt Kant o expulzare a lui Dumnezeu din. Dar in privinta asta, deocamdata, nu prea ma exprim – mi-s mult indepartate acele lecturi. Cred ca se leaga de ce e, de fapt, Critica R. P.

    Si inca ceva, in privinta a ce ma abtin (deocamdata, cred): problema crestinismului.

    Cu speranta ca nu “dezertez” :)) , si printre, incerc sa inteleg si sa completez unde sunt lacunara sau neclara.

  9. Of, oh, of… Multumesc pt (i)luminare. M-am cam contrazis si-am scos la lumina ochilor chestii despre care nici eu n-aveam idee daca sunt cu pretentii de elitism sau mult profesioniste, profesionale si de meserie filosof. Ce-nseamna sa iesi din casa inainte sa(-ti) cunosti toate incaperile. Iti spun ceilalti ce si cum, nu?

    Duminica insorita.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>