Dedicat lui Walhalla…

Ce este muzica? Este ratiunea de a fi a Paradisului, spunea Glen Gould.

Iubitorii operelor scriitorului indo-germanic stiu ca muzica ocupa un loc important in scrierile sale. Superbele reflexii si meditatii asupra compozitorilot din perioada baroca, in special Bach, umplu pagini intregi din Jocul cu margelele de sticla, iar poeziile in care atinge acelasi subiect (muzica, adicatelea) sunt, iarasi, destul de numeroase.

“Fugile lui Bach sunt structuri limitate spatial si temporal…dar au adancime infinita” (Culianu)

La Editura Kunst din Estonia, a aparut de destul de curand o carte de / despre Herman Hesse: Muzica. Ce este Muzica? Este o culegere a tuturor pasajelor, poeziilor, fragmentelor de jurnal sau recenziilor publicate de Hesse, in care personajele principale sunt Muzica si Muzicienii. Editia originala este in limba germana, aparuta la Suhrkamp Verlag (Frankfurt am Main) 1976 si 1986 (a doua editie).

“…semnificatia unei confirmari divine: regasirea celor unsprezece manuscrise ale lui J.S. Bach aflate candva in posesia fiului sau Friedemann…”

Am ramas stupefiat cand am deschis pentru prima data Jocul cu margelele de sticla (2 capitole intregi din Muzica sunt dedicate doar acestei carti) caci am vazut cum muzica se reintoarce la locu-i de odinioara, in medievalul Quadrivium, alaturi de matematica si alte stiinte exacte. Nimeni din cei care invatau in divina si rarefiat-intelectuala Castalie nu erau scutiti de contactul cu marea arta a ordinii, unul dintre examenele obligatorii pentru a intra in aceasta elita fiind la Muzica.

De ce este interesant acest volum? Deoarece parerile marilor ne-profesionisti in ale muzicii despre muzica impresioneaza, de multe ori, atat prin profunzime, cat si prin indaratnicia cu care rezista timpului…ele devenind, uneori, adevarate laitmotive pentru descrierea unei lucrari simfonice, a unui compozitor sau perioade muzicale.

“doar muzica poate sa creeze o complicitate indestructibila intre noi doi. O pasiune e perisabila, ea se uzeaza ca tot ceea ce participa la viata, in timp ce muzica este de o esenta superioara vietii, si, fireste mortii” (Cioran catre Friedgard Thoma)

Pentru acesti “diletanti”, Muzica nu ramane doar o “simpla” arta abstracta, divina, ireala, ci contribuie la nasterea Vietii (chiar daca Cioran vrea sa fie si aici pe dos), la intelegerea Ei, la redescoperirea majusculelor care s-au pierdut, cauzand atata suferinta.

Faptul ca Schopenhauer vedea in muzica “nu obiectivarea ideilor, ci a vointei” (W. Johnston), ca indragostitii stiu sa cante o muzica numai a lor (Asimov) sau ca un geniu ca Christian Freiherr von Ehrenfels putea spune ca “doar divortul si poligamia pot sa inlocuiasca bordelul” (citat aproximativ), nu demonstreaza decat un singur lucru: divinul polimorfic al Realitatii cuprinde in infinitele sale schimbari caleidoscopice tot ceea ce mintea umana a putut vreodata gandi, crea sau uita, rezultatul acestei imense rotiri alchimice fiind susurul neintrerupt al Muzicii. El nu poate fi ascultat ci, din cand in cand surprins, nu poate fi auzit ci, din cand in cand, presupus… fiind vizibil doar cu coada ochiului (un organ individual, fara nici o legatura cu ochiul propriu zis) ca o aripa de Inger sau ca degetul descarnat al mortii. Caci Musica universalis este mai mult decat o realitate, si tocmai datorita acestui fapt avem nevoie de ceva mai mult decat de urechi / ochi / maini / nari pentru a ne juca cu dansa…

Hesse a inteles ca arta sunetelor este un ludus globi si ca putini sunt cei care il stapanesc… Foarte putini…Caci margelele sunt de sticla si este nevoie de multa gratie pentru a le manui.

“Existau printre membrii Ligii calatorilor in Orientul apropiat muzicanti si cantareti despre care suntem asigurati ca posedau capacitatea de a executa bucati muzicale din epoci trecute cu cea mai desavarsita puritate veche, asa de pilda interpretau la vreun instrument sau vocal o compozitie muzicala de la 1600 sau 1650 intocmai ca si cand toate modele, rafinamentele, virtuozitatile aduse ulterior ar fi fost inca necunoscute…Se relateaza ca atunci cand o orchestra a calatorilor in Orientul apropiat interpreta in premiera publica o suita din epoca dinainte de Handel, absolut fara nici un crescendo sau descrescendo, cu naivitatea si pudoarea din alta epoca si lume, ascultatorii ramaneau in parte complet neintelegatori, in parte insa isi ascuteau auzul si li se parea ca aud muzica pentru prima oara in viata lor. Unul dintre membri construise…o orga bachiana intocmai cum ar fi pus J.S. Bach sa i se faca, daca ar fi avut mijloace si posibilitati.”