A scrie o enciclopedie serioasa nu este un lucru usor. Cautam acum cateva zile in urma noutati despre un bun amic care m-a initiat, acum cativa ani, in tainele si istoria magnificului proiect enciclopedic benedictin. Chiar daca pana la ora actuala nu exista o enciclopedie dedicata acestui venerabil ordin, care si-a adus o contributie uriasa la formarea Europei moderne - nu degeaba Benedict de Nursia este considerat patronul spiritual al Europei -, tocmai din cauza cantitatii uriase de documente, acte, personalitati si curente, exista insa materiale bibliografice, colectii intregi si Institute de cercetare care incearca sa creeze de ceva timp fundatia pe care o asemenea lucrare s-ar putea edifica.

Eruditia benedictina este proverbiala in lumea occidentala. Nu degeaba se spune in momentul in care cineva finalizeaza o lucrare extrem de meticuloasa: asta e o munca de benedictin. Insa nu despre eruditia benedictina si enciclopedia acestui ordin as dori sa “vorbesc” in cadrul acestui “articol”, ci despre altceva. Mai precis despre vocatia enciclopedica la romani.

In 2009 aparea intr-un ziar romanesc - pe care l-am gasit cautand informatii despre encyclopédie bénédictine - un interviu cu Horia Matei, istoric. El poate fi lecturat in continuare, punctat si urmat fiind de cateva opinii personale.

Lucrezi de o viata in sistemul editorial si de tot atata timp te ocupi de enciclopedii. Cat de importanta este literatura enciclopedica in cultura unei tari?

Ca sa raspund convingator, sunt obligat la o incursiune istorica. Nevoia de a inregistra, ordona si sistematiza cunostintele umane o intalnim si in Antichitate, si in Renastere, dar abia secolul al XVIII-lea va marca, prin cele 17 volume din Encyclopedie ou Dictionnaire raisonne des sciences, des arts et des metiers, aparute la Paris in 1751-1772, adevarata nastere a acestui segment distinct al civilizatiei cartii. Gratie abnegatiei benedictine a principalilor artizani ai acestei opere, Denis Diderot si Jean Le Rond d’Alembert, numele de „enciclopedisti” intra in patrimoniul istoriei literare. A fost lucrarea cea mai cenzurata a Epocii Luminilor si poate cel mai puternic simbol al ei. Caci o enciclopedie permite celui mai divers public accesul la cunoastere, la gandire, iar acest fapt e sinonim cu libertatea [a fost opera a doi oameni, multi altii fiind impotriva acestei lucrari. Ce intelegem de aici?].

Enciclopedistica este deci o creatie europeana?

In teritoriile extraeuropene, cum ar fi China, ramane un accident, in timp ce, in secolul al XIX-lea, genul prolifereaza in aproape intreaga Europa. Fiecare cultura matura, din Scandinavia la Mediterana, incepe sa simta nevoia unei mari enciclopedii, care sa permita „accesarea” eficienta a imensului volum de informatie vehiculat in epoca. Numele unor pionieri, al germanului Friedrich Arnold Brockhaus sau al francezului Pierre Athanase Larousse, au devenit in scurt timp sinonime cu termenul de enciclopedie.

Un mars triumfal, asadar, al genului?

Anii 1950-1980 raman epoca lui de apogeu pe glob. O diversificare de neimaginat, de la enciclopedii si dictionare enciclopedice universale sau nationale, alfabetice sau tematice, la lucrari speciale, strict circumscrise unui sector stiintific sau unei epoci istorice, la intreaga gama a dictionarelor biografice, pana la lucrari care imping faramitarea tematica la extrem (Enciclopedia statuilor ecvestre din Europa, de pilda). Din lucrari de tezaurizare, enciclopediile devin instrumente de lucru de neocolit practic in toate sectoarele de activitate. Ingloband noile cuceriri ale tehnicii tipografice, cu ilustratie in intregime color, editata in colectii de buzunar, productia enciclopedica se democratizeaza, ajungand in statele dezvoltate pana la 25% din valoarea productiei anuale de carte. Anii ’80-’90 ai secolului trecut, odata cu raspandirea calculatorului si a internetului, aduc amurgul enciclopedisticii traditionale si anunta trecerea la o cu totul noua epoca.

Si noi, ca tara, unde ne situam?

Toate etapele evolutive ale literaturii enciclopedice au ocolit sau au atins doar in treacat spatiul romanesc. Cultura noastra [????] nu a avut niciodata vocatia enciclopedisticii, iar dupa 1945 nici n-o mai putea descoperi [???]. Incercarile de racordare la evolutia europeana de la jumatatea secolului al XIX-lea au fost, din pacate, rapid abandonate. Dintr-un Leksicon de conversatie in 4 volume, proiectat de G. Asaki la Iasi, este tiparita in 1842 o singura fascicula de 112 pagini. Ion Heliade-Radulescu publica in acelasi an in Curierul romanesc primele articole ale unui Dictionar de cunostinte universale, proiect si el abandonat, din lipsa de mijloace materiale. Monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae al lui B.P. Hasdeu se opreste in 1893 la cuvantul barbat. In 1943, se opreste la volumul 4, din cauza razboiului, si Enciclopedia Romaniei, gandita tematic de Dimitrie Gusti. Zestrea lucrarilor enciclopedice romanesti finalizate ramane extrem de firava pana astazi: solida si apreciata Enciclopedie Romana in 3 volume, aparuta in Transilvania Imperiului Habsburgic intre 1898 si 1904, sub redactia lui Corneliu Diaconovici, Dictionarul enciclopedic ilustrat „Cartea romaneasca” , intr-un volum structurat, ca Petit Larousse, in doua sectiuni (prima de limba – a lui I.A. Candrea, a doua enciclopedica – a lui Gh. Adamescu), publicat la Bucuresti in 1931, Enciclopedia Cugetarea (1940), intr-un singur volum, rezultat al efortului de ermit al unui singur om, Lucian Predescu, lucrare pe nedrept hulita, ea oferind, prin bogatia de informatii, surprize placute si astazi.

Prin concentrarea de fonduri si forte, regimul comunist ar fi putut sa dezvolte acest segment.

Regimurile totalitare nu au fost niciodata faste promovarii literaturii enciclopedice, obligata sa reflecte exigentele ideologice din momentul publicarii. Un exemplu doar: in fiecare noua editie a Marii Enciclopedii Sovietice, cei cazuti in dizgratie (Trotki, Zinoviev, Kamenev, Buharin) erau eliminati din lucrare, ca si N.S. Hrusciov dupa inlaturarea din functii in 1964. Romania socialista cunoaste, in 45 de ani, doar doua lucrari – Dictionarul Enciclopedic Roman, 4 volume, Editura Politica, 1962-1966, si Micul Dictionar Enciclopedic, publicat in 1972 de Editura Enciclopedica, cu inca doua editii intr-un tiraj cvasiconfidential.

Totusi, daca ne uitam la alte state socialiste, gasim la Sofia o Kratka balgarska enziklopedia in 5 volume, la Budapesta un Uj Magyar Lexikon in 6 volume, in R.D.G. un Meyers Neues Lexikon in 8 volume, cu o noua editie in 15 volume. Pana si in Albania a fost publicat in anii ’80 un dictionar enciclopedic, iar la Chisinau aparea Enciclopedia Sovietica Moldoveneasca in 8 volume (in limba „moldoveneasca”, cu alfabet chirilic).Ce a fost altfel in Romania?

In 1968 era infiintata la Bucuresti Editura Enciclopedica Romana, menita a suplini traditia absenta. Numai ca, patru ani mai tarziu, dupa ce primul volum al enciclopediei universale concepute in 10 tomuri a poposit, conform uzantei, pe masa conducerii de partid, s-a asternut o tacere deplina pana in 1975, cand editura a fost desfiintata prin comasare cu Editura Stiintifica, iar toate marile proiecte enciclopedice au fost abandonate. S-a considerat ca intr-o astfel de lucrare prezenta personalitatilor romanesti contemporane ar fi umbrit prestigiul cuplului prezidential. Apoi, o enciclopedie se construieste cu caramizi preexistente – monografii, sinteze, tratate, bibliografii din cele mai variate domenii. Are nevoie de autori familiarizati cu domeniul, de personalitati dornice sa contribuie la o astfel de intreprindere. Articolul Eminescu inclus in Meyers Grosses Konversations-Lexikon ed. a VI-a, a fost redactat de Titu Maiorescu. In editia a XIII-a din Encyclopaedia Britannica (1926), Freud semneaza articolul psihanaliza, Einstein pe cel referitor la spatiu-timp, iar Trotki pe cel consacrat lui Lenin. Or, cu rare exceptii, elitele culturale romanesti nu au fost niciodata atrase de acest gen [ma intreb: de ce, mai exact, au fost atrase elitele romanesti?].

Unde ne situam astazi?

Dupa 1989, numarul dictionarelor si enciclopediilor domeniale a crescut sensibil. Putine originale, in schimb multe traduceri din spatiul vest-european si american, putine adaptate spatiului romanesc. Intre ele, Enciclopedia ilustrata de istorie universala (2006) a Editurii Reader’s Digest – Bucuresti, care a eliminat termeni strict legati de lumea anglo-saxona, adaugand 400-500 de articole consacrate evenimentelor si personalitatilor istoriei romanesti sau legate de aceasta. Editura Enciclopedica, reinfiintata la Bucuresti in 1990, a inceput in 1993, cu un efort eroic si solitar [uite asa, popor de eroi!], editarea unui nou Dictionar enciclopedic care, la aparitia ultimului volum – 7 – in 2009, va reprezenta cea mai ampla lucrare de acest gen publicata vreodata in tara noastra.

Ce ar fi de facut? Sau nu mai trebuie facut, caci ne ofera internetul tot ce dorim?

Internetul in sine nu poate suplini enciclopediile, caci ii lipseste tocmai trasatura esentiala: selectarea, verificarea, ordonarea, sistematizarea informatiilor. O mare enciclopedie inseamna un amplu efort organizatoric si financiar: un colectiv multidisciplinar de sute de autori, o structura redactionala pe masura, investitii de amploare (cartografie, ilustratie s.a.) esalonate pe 6-8 ani si recuperabile mult dupa incheierea aparitiei intregului corpus. Nu stiu astazi vreo editura dispusa la o astfel de aventura, caci nici una nu are resursele necesare. [preluat de aici]

Descoperind articolul, inca de la titlu mi s-a zabarlit parul in cap:

Cultura noastra nu a avut niciodata vocatia enciclopediilor

Sa-mi fie cu iertare, dar eu nu cred in vocatia unui popor, neam.  Analizele despre “neamul romanesc” si destinul sau in istorie mi se par absurde, periculoase, iar concluziile care se pot trage, la extrem, din asemenea viziuni - inadmisibile. Cred in vocatia unui individ spre o anumita stiinta sau a unei scoli - care va forma, sau nu, indivizi ce vor urma, sau nu, linia propusa de respectiva institutie. Cred in puterea de formare a unui ordin monastic, insa nu si in vocatia enciclopedica a benedictinilor francezi, spre exemplu. Nu cred nici macar in vocatia enciclopedica a ordinului insusi. Iar cum spuneam mai sus, cei care s-au impotrivit Enciclopediei lui Diderot au fost mai multi decat cei care au sustinut-o si, mai important, mai puternici.

Nu cred ca internetul in sine nu poate suplini enciclopediile. Dumnezeule, interviul a fost luat in 2009. Sa spui cu doar un an in urma asa o gogomanie, mi se pare hilar:

Cred ca lipsa unei enciclopedii romanesti vine nu atat din lipsa de interes “national” fata de o asemenea lucrare, cat din cea a unui interes individual. Diderot, ca sa ramanem la el, nu a fost un expert in materie - ca Horia Matei - ci un literat si un avocat, in ambele ratat, ca de altfel si ca filosof. Nu a fost membru al Academiei, nu a fost mebru in Parlament si nici tanar om de afaceri de succes. Cu toate acestea a creat, cu niste sacrificii imense, ceea ce d-l istoric numeste, emfatic, cel mai puternic simbol al Epocii luminilor. Ca respectivul simbol a fost la fel de mediocru ca si respectiva epoca, e o alta discutie.

Mai toate tarile balcanice sau nu (vezi R. Moldova…) au o Enciclopedie nationala - mai mare sau mai mica - indiferent de regimurile si timpurile pe care le-au cunoscut. Romania? Nu. De ce? Nu avem vocatie! Foarte frumoasa scuza. O scuza in care intram cu totii, ca tontii. Pentru ca a avea sau nu vocatia unei Enciclopedii inseamna a avea, sau nu, vocatia asumarii propriului trecut, a propriei culturi. Cum sa faci o Enciclopedie nationala daca nici macar manuscrisele nu sunt inca catalogate - nu de Romani, ci de cei responsabili de la BAR etc. - si nici sulurile lui Brailoiu nu sunt transferate pe suport digital? Nici pentru astea se pare ca nu avem vocatie. Caci de aici incepe. Sau poate ca nici de aici, dar nu am curaj sa urmez firul :D

Eu personal as propune nu redactarea unei Enciclopedii nationale - m-am prins deja de lipsa de vocatie. Bine ca ea nu lipseste in alte domenii… - ci a mai multor Enciclopedii, pe zone istorice. De exemplu: Enciclopedia Transilvaniei, a Banatului, a Olteniei etc. Sau pe culturi: Enciclopedia sasilor transilvaneni, a rromilor, a lipovenilor din Dobrogea etc. Romanii nu au vocatie, asa ca nu i-am mai pus in lista. Ma intreb insa, care sunt totusi vocatiile culturii noastre?