Kammarheit

De mult, într-un viitor atât de îndepartat încât nimeni nu-si mai putea aduce aminte de noi, întreaga societate umana a luat asupra sa asprul vot al castitatii. Procreatia a devenit o boala, singurul ei tratament fiind moartea, uciderea celor infestati de necurata dorinta de a se înmulti. Dar, din câte stim, nimeni nu a fost condamnat – idealul castitatii absolute a sedus intr-o asemenea masura încât toti aveau o singura dorinta: a-l respecta cât mai strict cu putinta.

Astfel, întreaga umanitate a devenit mai libera, mai sincera, mai atenta la cel din jurul sau  – caci nu mai era necesara atentia la cel dinlauntrul sau. Noua sa pasiune a devenit arhitectura. Fiecare neam, popor, trib, se întrecea în a construi cele mai frumoase orase, palate, case si, mai ales, cimitire. Religia a devenit bunul comun al tuturor, Zeul suprem fiind Cel ce vegheaza si se bucura de creatura Sa, în cinstea Lui fiind construita o statuie imensa, nespus de frumoasa, în centrul lumii. Ochii Sai mari, vesnic deschisi, vegheau necontenit asupra fiilor constructori si se bucurau pentru fiecare nou mormânt ridicat în cinstea vreunui frate sau sora, morti întru Dânsul.

Anii treceau, iar cimitirele, capodopere ale creatiei umane, deveneau din ce în ce mai multe. Constructorii – din ce în ce mai putini. Iar Cel ce vegheaza si se bucura de creatura Sa îsi oglindea ochii în marea alba ce se întindea, din ce în ce mai mare, la picioarele Sale.

Si a sosit ziua în care au mai ramas doar Doi – batrânul tata cu fiul sau. Au muncit din greu, mai ales fiul, pentru a-si cladi locasurile de odihna. Dupa ce au terminat, au privit, mândri, în jurul lor. O lume ireal de tacuta, ireal de frumoasa, sclipea alba în bataia soarelui. … dar tatal nu vazu lacrima din ochiul fiului.

Tatal muri primul. Dupa ce fu îngropat, fiul reîncepu sa construiasca. Repede, cât mai avea timp! Repede! Schela se înalta zi dupa zi, an dupa an, din ce în ce mai sus. Dupa mult timp, fu gata. Iar fiul…, fiul se afla chiar în fata Celui ce vegheaza si se bucura de creatura Sa, în fata marilor si vesnicilor Sai ochi deschisi. Cu ultimele puteri, apuca pensula si-i vopsi în alb…