Kalevipoeg
Miturile sunt suflul cald al pamantului, Viata din madularele sale, aburul ce inconjura sobele fierbinti din toiul iernii, chiciura de pe mustatile pisicii, trosnetul copacului din cauza gerului, geamatul corbului din adancul padurii… Vi se pare hazliu ceea ce scriu eu aici? Probabil… Deoarece pentru noi, miturile sunt doar cartea groasa, cu sau fara poze, semnata Eliade sau Dumezil. (Pentru cei mai multi) sunt desenele animate cu dragoni sau printese frumoase, (iar pentru cei mai putini) sau muzica obscura renascuta in partile nordice ale lumii…
Asistam la o renastere pseudo-”pagana” de proportii in intreaga Europa. “Vechile” credinte si zeitati se maimutaresc pe toate zidurile si pe la tote colturile de strada. Un semn bun?
Inclin sa cred ca miturile, pentru a fi intelese este nevoie de un simt special care, odata cu sosirea crestinismului in Europa, a inceput sa dispara, sa se atrofieze prin nefolosire. Pentru ca padurile nu mai erau pline de Fiinte, de Creaturi, de Spirite… Sau, daca mai ramasesera cateva, ele se transformasera in demoni hidosi, rai, dusmani ai nostri si ai Unicului Dumnezeu, venit din pustiurile Orientului Apropiat, de acolo de unde nu traiesc decat scorpioni si serpi ispititori incarcati cu venin ucigator! De printre tufisurile tepoase arse de soarele dogoritor… de acolo de unde Paradisul este cantat ca o gradina minunata plina de ape limpezi si arbori racorosi, umbrosi, intelepti, asa cum sunt la noi. Mi se pare ca de cand a venit la noi, Paradisul a inceput sa cam arate ca desertul aspru din care a iesit…
Cine dintre noi astazi se mai infioara cand trece pragul casei, cand atinge scoarta unui copac batran… cand intra in imensa catedrala a padurii, cand priveste cerul plin de stele. Probabil multi, estetic vorbind! Dar, la fel de probabil, rari sunt aceia la care fiorul se datoreaza nu atat frumusetilor insirate mai sus, cat realei interactiuni cu acestea: te infiori cand atingi batranul copac pentru ca nu esti sigur ca acest act al tau ii este placut, te infiori cand treci pragul deoarece stii ca Cineva te priveste si te masoara in acel moment… Te simti privit in continuu, interactionezi in continuu, dialoghezi in continuu cu Fiinte, cu Creaturi, cu Spirite care exista langa tine, in tine! Le cinstesti nu ascultand metale urlande, ca un furnal din era crestina, ci sufland intr-un fluier din lemn, lovind o toba din piele de porc, cerb sau elan, ascutind cutitul de piatra sau murmurand un cantec de leagan pruncului invelit in piei…
Haladuind prin codrii desfrunziti ai Internetului, am dat peste un articol interesant, ce trata o tema nu de putina importanta: Kalevala si obsesia nordicilor pentru muzica. Am fost intotdeauna de acord cu faptul ca vechile traditii europene pre-crestine au inceput sa renasca, in prezent, (si) datorita rockului sau metalelor preaintunecate. Insa nu am acceptat niciodata acest lucru ca fiind o statie definitiva in ceea ce priveste cercetarea trecutului nostru.
Citind articolul de mai sus, cu tot respectul fata de Nobilul scriitor al acestor randuri, nu pot fi de acord cu dansul in cateva puncte:
1. Amorphis “e singura trupa moderna care merita mentionata cand vorbim despre vechile balade finlandeze.”
Nu vreau sa intru in amanunte, dar o simpla mentionare a unor trupe ca Finntroll, Kiuas sau Turisas nu poate decat sa contribuie la o mai corecta informare a cititorilor.
2. Scriind “vechile balade finlandeze” al nostru autor se refera la epopeea Kalevala care insa, din pacate, nu este defel veche si nici populara. Elias Lönnrot a preluat elemente din folclorul finlandez, creand aceasta compilatie magnifica, e drept, dar fara vreo valoare etno-folclorica in sine. Ma explic: este ca si cum am considera basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte ca fiind o creatie populara in ea insasi. Este adevarat ca atat Kalevala, cat si basmul mentionat preiau o sumedenie de elemente din creatiile folclorice, dar aceasta nu le ajuta sa devina si ele unele dinre acestea. Iar motivele le stim cu totii: creatia populara anonima si colectiva etc, etc…
Titlul acestui articol este Kalevipoeg: epopeea poporului estonian, care a fost scrisa la mijlocul secolului al XIX de Friedrich Reinhold Kreutzwald.
Extrem de importanta in perioada renasterii national-romantice estone, aceasta epopee nu si-a pierdut nici astazi din farmec si… nu numai. Deoarece sunt foarte multi estonienii care considera creatia lui Kreutzwald ca fiind una absolut infailibila, ea narand trecutul poporului eston in cel mai adevarat si pur mod posibil, toate descoperirile istorico-arheologice ulterioare, ce aduc serioase modificari in manualele de istorie, nefiind altceva decat incercari iudeo-masonice-ruso-imperialiste de a distruge Adevarata si Glorioasa istoria a acestui neam nordic. Iar printre cei mai infocati sustinatori al Fiului lui Kalev cine credeti ca se numara? Ati ghicit: black-arii focosi, ultra-pagani si ultra-nationalisti, cu care este minunat sa bei de la 6 beri in sus, dar este un cosmar sa intri in ceva subiecte “fierbinti”… ca si acesta.
Cantec popular estonian: Ma Liisa pehmes sules
This post has 27 comments
November 17th, 2008
din pacate “paganismul” in Romania e reprezentat de niste ciudati clovni.
frumos articolul.
November 17th, 2008
Asa e. De fapt, noi asistam la ceea ce Julius Evola lua in deradere in articolul sau “Against the neo-pagans”. Un cocktail dubios, infuzat cu nume de zeitati pre-crestine, dar cu elemente clar post-crestine, care nu doar ca e ineficient pe orice plan metafizic, dar si dauneaza si discrediteaza adevaratul “paganism”. In ziua de azi, orice vajnic metalist care indeasa 8 beri in el, poarta ciocanul lui Thor la gat (chiar daca el e italian) si da oleaca din pleata spalata cu Elseve se crede intruparea infailibila a paganismului. Deconcertant …
November 17th, 2008
Multumesc
Este perfect adevarat faptul ca reprezentantii “paganismului” sunt, de cele mai multe ori, niste clovni semi-alcoolici si semi-analfabeti. Iar da, Maria Ta, articolul lui Julius Evola este foarte interesant…Natura ca si “trambulina” si nu ca punct terminus etc…
Paganismul de astazi este doar o forma denaturata a crestinismului si nicidecum o religie de sine statatoare. Dar nu generalizez. Sunt inca destule popoare pagane nativ in lume (si ma refer in special la cele din adancul Siberiei sau a Laponiei).
Cineva scria referindu-se la Guenon si Evola:
“Oggi abbiamo invece un neo-paganesimo leggero, che si manifesta nella crisi della morale e crea lentamente una frattura tra generazioni. Ma un paganesimo del singolo non e pagano: nel neopaganesimo attuale rimane l’idea della scelta individuale propria del cristianesimo. Segno che, in realta, tutto si afferma contro il cristianesimo, ma sempre nella memoria di esso. Il segno cristiano appare anche in cio che lo contraddice.”
)
(vezi tot articolul aici: http://www.zammerumaskil.com/index2.php?option=com_content&do_pdf=1&id=2184) - cu unele mici reticente ( se putea?
Ultima fraza este valabila, din pacate, pentru marea majoritate a trupelor de BM, crestini mediocri fara coloana vertebrala, adica nevertebrati
November 18th, 2008
Apreciez desebita sensibilitate estetica a autorului si calitatea unora din subiectele alese.
Satisfiant e si faptul ca verbul il ajuta, este si el estetic, iar cand si tabloul si suportul sunt in rezonanta valorica, ce sa spui?
E bine.
November 18th, 2008
Va multumesc
November 18th, 2008
Apreciez si viteza raspunsului. As zice o descoperire fericita in jungla divers ingusta a netului.
E incurajanta diversitatea paletei afective si conceptuale a unui singur individ intr-o sotietate spetializata ca sa fiu usor Caragialesc. Candva voi incerca sa fiu si antipatic prin critica, azi sunt la ora de apreciere fara alternativa. E reconfortant sa poti lauda fara retinere si fara interes.
e estetic sa intalnesti sensibilitatea cu candorile si perversitatile ei.
November 18th, 2008
Chiar daca sunteti “la ora de apreciere fara alternativa” ma bucur sa va am printre cititorii Lanternativei
Si, “din pacate” o spetializare profesionala am (chiar) si eu…
November 18th, 2008
si care ar fi specializarea, daca nu este cu suparare?
November 18th, 2008
Sintetic, si estetic, vorbind, tocmai mi-am terminat masterul in literatura (poezie) bizantina - sec. XII.
Dar ma (mai) ocup si cu fotografia + grafica:
http://taake1977.wordpress.com/
November 19th, 2008
Ca dumneata esti amator de arta o declari si e usor de remarcat, as zice de arta senzuala, usor grotesca, cu nuante fantasy, deasemeni si de literatura dupa temele tratate. Mi se pare ca ai si o viziune usor utopica asupra prezentului, care prezent este si el un mit, dar un mit si foarte carnal si foarte tehnic, cu multe componente formale si multe conflicte subtile.
Dar as vrea sa stiu daca ai si incercari personale in literatura. Preferinta pentru trecutul poetic, as zice medieval, e cam rara si poate paradoxal crea o dimensiune innovanta a actualului.
November 19th, 2008
Hm, interesant ce spui…
Prezentul (ca si spatiu locuit / locuibil) l-am descris in culori destul de sumbre (conflictuale, as putea spune) pe acest sit (a se vedea lautarii industriali, nu mai departe). Sincer, nu sunt prea fericit sa (ca) “locuiesc” in aceast (u)topos atat de bine bine definit d.p.d.v. carnal-palpabil si temporal-tehnic. Cu toate acestea, ai dreptate asupra componentelor formale si conflictelor subtile, care fac din acest mit al prezentului o infinita provocare…
Incercari personale in literatura? Am, insa nimic publicat.
P.S. Asta nu inseamna ca daca vad prezentul (si ca loc, si ca structura temporala) in modul in care il vad, mi-as dori sa traiesc in evul mediu sau in antichitate…
November 19th, 2008
Ciudat este ca tinerii asa cum inca esti, sunt mai putin convinsi ca traiesc in cea mai buna din lumile cunoscute, adica nu isi dau seama ca orice prezent e mai bun ca cel mai bun trecut si mai putin bun ca oricare viitor. Lumea ca intreg se complica si diversifica, ea invata mereu sa faca omul sa se complice pe sine, sa se faca in alta varianta, sa fie mai constient, mai capabil sa primeasca si mai doritor sa cedeze din sine.
Lumea de azi fata de cele care au fost are mai multa diversitate, ofera mai multa disponibilitate personalizanta , mai multa intersectie a fiecaruia cu celalalt, mai multa optiune si chiar mai multa finalizare. Uita-te la fiecare din autorii internetului, li se ingaduie sa faca colaje si comentarii asupra majoritatii operelor consacrate sau asteptand consacrarea, li se daruie prilejul sa redistribuie frumusetea sau grotescul, sa spuna orice in fata unui imprevizibil dar posibil public invizibil.
Acum mai mult ca oricand fiecare poate trai prin altul, avand totusi senzatia ca isi esti principala motivtie de a fi, cu toate ca extras din fluxul informatiei in care innoata haotic, aruncand stopi in toate partile, nu prea e bun de nimic inhteresant.
Evident in fiecare sectiune prin realitate, majoritatea locuitorilor suntem fiinte modeste creativ, care putem putin si vrem multe, dar daca privim la noi prin persoana baroca si multicolora a celor care pot ceva, ne crste si noua bustul, vocea si organul.
Ingaduie-mi sa iti citesc inventiile literare, cu conditia sa nu fie politice, ca aici incape numai nerozia sau banalul; este posibil sa imi placa, stare reflectabila in autor, iar daca nu imi plac, dau vina pe mine, asa ca orice in orice caz, efectul e pozitiv.
November 19th, 2008
In primul rand, multumesc pentru stropii racoritori si reconfortanti ai comentariului… Surprind niste idei si conceptii in care ma regasesc destul de mult.
Prezentul este, intr-adevar, cea mai buna dintre lumile si timpurile cunoscute. Si de aici porneste tot fluxul, motivat, de adjective si metafore pe care le-ai folosit: intersectie, disponibilitate, optiuni, finalitate etc. Ne putem bucura de acestea doar in masura in care le putem folosi (si cred ca o si facem, cu prisosinta sau nu), in masura in care le putem incarna intr-un aici si acum. Alminteri, ele vor ramane doar niste simple leme intr-un dictionar “oarecare”.
In alta ordine de idei insa, asupra acestui “finalizare” as avea unele mici rezerve. Ma explic: culegand exemple din diverse alte timpuri trecute, am impresia ca finalitatea nu mai prea apartine si prezentului, spart intr-o sumedenie de cioburi reflectorizante care, in loc sa focalizeze privirea inspre chestiunile fundamentale (care sunt acelea?!) o imprastie, divizandu-o la infinit (vezi, spre exemplu, super-mega-giga specializarile sau asa zisele oferte ale societatii actuale), reducandu-i astfel forta imensa la un simplu spot de 60W. De aici, lucrurile nu-si mai gasesc, si nici nu mai sunt in stare sa ofere, nici o finalitate, totul ramanand intr-un continua suspensie de tipul “pana la noi ordine”. Scriem, scriem, citim, citim doar despre, doar despre si extrem de rar de, de. Asa cum spuneam si in alte ocazii, suntem imersi intr-un ocean de mana a doua care, neavand de cele mai multe ori un termen de comparatie, ni se pare a fi cel mai bun si…singurul. Faptul ca Internetul ofera posibilitatile de care pomenesti nu inseamna ca acesta devine si un punct real de referinta - cel putin pentru mine. Este adevarat ca extrem de multora “…li se ingaduie…, …li se daruie…, …sa spuna orice…” dar vedem si citim rezultatele finale. Sunt o infinitate de forumuri si situri in care fiecare zice ce ii tuna (fara sa ii si (stra)fulgere!) despre ce i se ofera (de cele mai multe ori mediocritate pura). Democratie? Desigur. Insa acest lucru nu mai este valabil si pentru forumurile serioase unde opiniile sunt puternic filtrate, analizate si, daca merita, lansate in “unda”.
…persoana baroca…Frumos spus / scris.
Acum despre inventiile-mi “literare”. In primul rand, ele nu sunt politice… decat, poate, in cel mai pur sens etimologic (in masura in care fiecare dintre noi locuim intr-o cetate si interactionam cu ceilalti). In a doilea rand, nu sunt terminate (este vorba de 2 asa-zise romane). Pictez cate o fraza/doua cand si cand, sterg un cuvant si (nu) mai pun altul in loc…si, pentru ca mai mult sterg si mai putin scriu, paginile au ramas aproape albe. Idealul? O singura pagina alba, quintesenta unui travaliu imens, tantalic, niciodata finalizat
Cu deosebit respect.
November 19th, 2008
Iarta-ma dar esti cam lenes, daca scrii mult pe blog si putin pentru eternitatea personala.
Cat despre finalitate, ea trebuie inteleasa doar ca virgula dupa o propozitie obositoare, bine terminata, sau ca un inceput pentru urmatoarea descriere de alegare.
Finalitatea de tip divin e o nerozie sau o pacaleala, iar cea laica este doar o afacere in care de regula pierzi o bucata de timp primind o bucata de substanta, timpul fiind cea mai pretioasa marfa si moneda.
Nimic nu se finalizeaza in sens absolut pentru ca nici nu incepe nici nu se termina ceva, prezentul este continuarea continuarii si sfarsitul unui alt sfarsit crezut din ignoranta un inceput, care ca orice inceput va continua sa fie permanent.
dar nu cred ca esti amator de metafizica, nu dupa cele ce scrii sau pari a prefera….
November 19th, 2008
Eu nu as zice ca nu e amator de metafizica. De fapt, depinde ce inteles dam acestui concept gol(it) de substanta. Mi se pare mult hazardata afirmatia conform careia “finalitatea de tip divin e o nerozie sau o pacaleala” … degeaba incercam un heraclistism prost inteles pentru a sugera ca nu exista nici un tip de finalitate (desi intr-un oarecare sens chiar nu exista), atata timp cat si genialul Heraclit era un orfic destul de convins
November 20th, 2008
Cu dumneata am avut candva un usor schimb de replici metafizice, din pacate fara finalitate, fie divina sau telurica. Evident metafizica e fara substanta materiala, altfel ne-ar crapa capul la cel mai mic efort de a gandi principiile ultimne sau prime, pe care le cauta candva si Aristotelus.
Ar fi distractiv ca de cate ori ne preocupa ceva substantial si abstract tot odata, acel ceva sa ne apara si fizic si informational in cap, care cap sa ne creasca efectiv si imediat, asa cum spunem in gluma ca i se intampla unui nerod care a inceput sa dea semne ca vrea sa gandeasca.
Astept sa imi explici ce crezi ca este finalitatea si pe unde o poti identifica, dar sa nu spui ca o viata plina de inventii pretuite sau evitate, care au dat savoare sau amaraciune altor vieti, este finalitatea insasi. Sa nu spui ca daca ne imaginam cumva divinittea, si ni se urca entuziasmul metafizic pe tavan de incantare, ea si trebuie sa fie cum o gandim -simtim, dar sa mai fie si autoarea finalitatii adica distrugatoarea propriilor capodopere, pentru ca ce altceva face forta plasmuitoare absoluta decat perfectiunea, de care se leapada cu fiecare inevitabila finalitate creativa.
Dar sa fim drepti, divinul imediat ce isi sparge un vas-creatie pune altul in loc, nelasand deloc galeria devotilor goala, nelasand ritualul slavirii finalitatii fara sacerdoti care vor fi si ei sacrificati-finalizati.
November 20th, 2008
…ba pana si Grigorie de Nyssa, cu ale sale epectaze, era un episcop la fel de convins
Dar imi vine acum in minte (informational si nu fizic, Doamne feri!) si Sefer Yetzirah in care se specifica faptul ca YHWH a creat o sumedenie de alte lumi inainte de a o crea pe aceasta - cea mai buna. Iar exemplele pot continua.
Problema finalitatii este, intr-adevar, foarte complexa si totul depinde, cred, de punctul de vedere din care privim problema. Fiecare dintre noi putem aduce infinite argumente (in interiorul carora fiecare are perfecta dreptate!) pro sau contra acestui concept.
…caci pana la urma si cel Binecuvantat a avut nevoie sa se odihneasca
(chiar daca nu a incetat niciodata sa creeze!)
Referitor la finalitate, iata ce scria pateticul cruciat Culianu (cum il numea Plesu):
“Descriind o panza in care erau reprezentate niste garoafe intr-o vaza (ce mai, o natura moarta), batranul pictor zicea: “Vezi, spunea el putin jenat, nici nu m-am gandit ca garoafele sugereaza perfectiunea. Eu credeam ca vasul, care oricum e, sa spunem, un produs finit”. Si baiatul: “Garoafele sunt, in tot cazul, o sugestie zdrobitoare a desavarsirii naturii. Intr-un anume sens, garoafele sunt si ele, sau ar putea sa fie, un produs finit al naturii. Dar natura o sa le aduca peste un milion de ani perfectionari, asa ca singurul obiect finit din tablou e vasul, caruia nimeni nu-i mai poate aduce vreo perfectionare…” “Un vas se poate sparge”, spunea batranul, “asa ca, de fapt, tot garoafele si lemnul negeluit al mesei creaza”"
November 20th, 2008
Dumneata ai o gramada de bun simt si de sensibilitate si o buna frazare, care face cat o tona de metafizica imberba. Perfectiunea fie ea a garoafei sau omului, nu e deloc o finalitate, adica un inevitabil starsit de lucrare, ar fi cel mai intristator si mai cumplit lucru, ca si cand perfectiunea ri fi si conditia condamnarii sale a ditrugerii sale, ca si cum ceace e perfect nu merita si nici nu pate sa traiasca, precum in legenta lui Manole. Marele mester, creator fiind de perfectiune, trebuia sa moara pentru a nu mai naste perfectiunea superioara perfectiunii orgolioase .
Universul poate avea inceput si sfarsit, dar nu finalitate, nici fizic nici in sens filozofic, el nu este o intrupare a unui supercomplex si perfect vis-gand divin care inevitabil trebuie sa moara pentru a elibera mintea divina si a da nastere unei alte perfectiuni vs inevitabil finalizante.
Vor fi fost nenumarate universuri, dar greseala noastra e sa credem ca ele au fost creaate si distruse in favoarea altora, terminarea unei creatii fiind si finalitatea ei intrinseca, si samanta urmatoarei, dar de la care i se trage primeia pieirea.
Eu cred ( dupa o profunda lege a fizicii laice, care spune ca materia trece prin transformari dar nu se distruge, nici creaza), ca nici in mintea divina nimic nu se pierde sau nu sporeste finlizant, doar se face un joc, ai carui beneficiari suntem si noi, pentru ca ni se daruie si noua o lume, care ni se ia din ratiuni subtile nu din finalizare-demolare.
Ca oameni suntem inevitabil limitati, suntem de aici pina dincolo si retur, dar neputand trece ca oameni de acel ‘dincolo’, trebuie sa fim altfel pentru a ajunge dupa acolo.
Suntem facuti sa trecem peste acolo, printr-o obscura subsitutie a celui care suntem si nu putem fi altfel, cu cel care iarasi suntem dar suntem si capabili de mai mult.
Aceasta substitutie a sinelui cu sinele se cheama ‘moarte’ daca e preluata inconstient, sau se cheama nu stiu cum, sau poate iluminare, daca cel capabil sa preia schimbarea de sine o suporta lucid, constient.
Ce cred eu e ca fiecare trebuie sa incercam sa mergem pina la limita ‘acolo’ oferita de eventualul creator, nu la limita pe care ne-o stabilim din lene sau ingustime la minte.
Dumneata scri-ti cartile, oricu ar fi, adica cultiva-ti gradina cum ar spune Voltaire, dar nu cu cate o fraza pe saptamana, ca nu iti ajunge tot timpul cosmic sa le termini, si lasa tot felul de sunete si imagini create de altii in seama altora, pentru ca invelit in alta piele nu capeti si alta personalitate…
November 20th, 2008
Hm, n-as putea spune ca sunt foarte fericit in ceea ce priveste ultima fraza, care imi pare a nu avea nici o legatura cu ceea ce s-a discutat pana in acest moment si nici cu raporturile internautice stabilite intre vizitatorii acestui sit (sau articol, ca sa fiu mai exact). Micile aluzii intepatoare la alti cititori sau vizitatori prezenti in aceasta insiruire de idei nu cred ca sunt, de asemeni, foarte bine venite, ca de altfel si “prea rapida” erijare intr-un judecator de valori si alegeri (…tot felul de sunete si imagini create de altii…) care, intr-o anumita masura, imi apartin si imi definesc (din nou, tot intr-o anumita masura si pana la un punct) viziunea personala asupra realitatii, i-realitatii si e-realitatii. In plus, aceste tot felul fac parte din propriul-mi drum al cunoasterii, al explorarii si al, probabil, desoperirii. Sunt niste borne, alaturi de extrem de multe altele, care imi educa privirea, auzul si simtul estetic si pe care doresc sa le fac cunoscute si altora - in anumite conditii si limite, evident. Caci spre deosebire de altii, eu inca invat, inca sunt pe drum, inca culeg, delicat sau nu, modele, provocari, idealuri (care pot purta toga filosofilor, apostazia Imparatilor, nebunia filologilor sau razvratirea subpamanteana a post-modernilor).
“Dumneata scrie-ti cartile, oricum ar fi, adica cultiva-ti gradina cum ar spune Voltaire, dar nu cu cate o fraza pe saptamana, ca nu iti ajunge tot timpul cosmic sa le termini, si lasa tot felul de sunete si imagini create de altii in seama altora, pentru ca invelit in alta piele nu capeti si alta personalitate…”
ar avea loc, probabil, pe un forum de tineri literati care-si expun elucubratiile “imberbe” pe zidurile prea democratic-zoioase ale internetului de masa, asteptand comentarii si aprecieri de la cei dupa-chipul-si-asemanarea-lor. Daca mi-am permis sa va “dezvalui” faptul ca lucrez, intr-adevar, la cateva proiecte literare, am ales sa o fac intr-un mod mai mult decat metaforic si mai putin decat metafizic: “Idealul? O singura pagina alba, quintesenta unui travaliu imens, tantalic, niciodata finalizat”. Nu am nici cea mai mica intentie de a intra in eternitatea altora cu aceste lucrari, si nici de a contribui la construirea (de tip comunist/democratic - cultura pentru to(n)ti!) muntilor de carti (in marea majoritate absolut inutile), deja existenti in toate librariile.
Chiar daca nu astept nimic de la nimeni, raman, in continuare, cu deosebit respect.
November 20th, 2008
Da, asa e. Imi aduc si eu aminte de imprecisele discutii purtate mai demult. Nu ati fost prea atent, se pare. Nici nu tin cu tot dinadinsul sa imi demonstrez punctul de vedere. Pe langa o intelegere in raspar a filosofiei hinduse, nu tin minte sa ma fi frapat altceva la comentariile dumneavoastra in afara lungimii lor exasperante. Dar nu e nici locul si nici momentul sa ne harjonim …
November 20th, 2008
Inca o micuta chestiune legata de arta … doar acum am observat respectiva replica. Cam cum vine asta: “Ingaduie-mi sa iti citesc inventiile literare, cu conditia sa nu fie politice, ca aici incape numai nerozia sau banalul”?
Adica ii putem arunca la gunoi pe Ernst Junger, D’Annunzio, Marinetti, Carl Orff, Radu Gyr, Leni Riefenstahl sau Richard Strauss doar pentru simplul motiv ca si-au infuzat (din greu) operele artistice cu chestiuni si partizanate politice? Or fi ei nerozi si banali? … ei, dracie, cine s-a gasit sa dea cu ei de pamant.
November 20th, 2008
…eh, se vede ca frazele mele de prin paranteze nu au fost citite cum se cuvine, Phosphoros
A, si sa nu-i uitam pe Giordano Bruno, Tommaso Campanella, Petofi, Wagner, Sandor Marai, pe oxonienii de la Inklings, pe Pasolini, Moses Gaster, pe…(asta ca sa nu mai pomenesc de clasicii greci sau latini - imparati, senatori etc…
) (a se scuza ordinea absolut necronologica!)
Dar sa fim linistiti, no. Ii avem pe noii corifei ai literaturii apolitice: J. K. Rowling si Dan Brown! Cu ambele picioare inainte, mars!
November 20th, 2008
Nu vreau sa lupt cu doua opinii in rezonanta. E adevarat ca fiecare isi parcurge calea …
November 21st, 2008
O avem si pe Sandra Brown
(o fi ruda cu Dan?)
November 21st, 2008
…cel putin
May 15th, 2009
Deh, ajuns la capatul unui sir de comentarii atat de voluminos, nu pot sa nu ma dau cu capul de monitor si sa ma intreb cat de tare se adanceste prapastia intre mine si un dram de cunoastere.
Totusi, nu-mi pare ca Universul ar fi lipsit de finalitate. Poate ca ceea ce este considerat doar final se dezvaluie ca finalitate atunci cand este privita cu un a n-lea simt al eschatologicului.
May 16th, 2009
@ Lalartu:
Relatia dintre finalitate si eshatologic este angoasanta de-a dreptul, asa cum este si cea dintre liberul arbitru si atotputernicia / atotstiinta divina.
As intelege finalitatea si ca pe o structura ordonata, etern ordonata, cu o logica perfecta - chiar daca momentan ascunsa celor multi. Sau ca pe o intentie ce devine realizabila doar in momentul eschatonului - personal sau universal.
Stati pe subiect si fiti respectuosi fata de alti cititori