Alaturarea celor doi termeni din titlul acestui post a reprezentat intotdeauna pentru mine o problema. Personal cred ca statutul de intelectual si cel de crestin, dincolo de o anumita limita, sunt incompatibile. Citeam astazi intr-un articol despre Imparatul Flavius Claudius Julianus:

The Emperor viewed Christianity, with its anti-social and anti-intellectual strains as fundamentally incompatible with all he knew of what man was and ought to be.

Pentru cei interesati in acest subiect, nu pot recomanda destul scrierile lui Iulian si Porfir - filosofi care au inteles foarte bine ce inseamna faptul ca

Christian teachers things one thing and teaches his pupils another [...] for this reason he fails to educate exactly in proportion as he fails to be an honest man. Consonance of word and belief was a quality often emphasized by the Emperor.

Referindu-se in special la reforma pe care Imparatul Iulian a aplicat-o invatamantului de stat, si care stipula in unul dintre puncte faptul ca profesorii de religie crestina nu mai au dreptul sa profeseze, Carmon Hardy mentioneaza (in acelasi articol) faptul ca

By insisting that Christian teachers no longer be permitted to reduce the writings of pagans to an apology for the introduction of their own beliefs or, what was considered worse, to teach from the texts while really believing them worthless, the Emperor was attending to one of the most divisive of contemporary cultural faults. This was the growing intransigence of spiritual and secular interests. One of the oldest of Graeco-Roman traditions was the respectful sense for integrated educational objectives. A cultivation of traditional philosophico-religious sensibilities was as germane to civic need as the endowment of literacy. And the teacher, above all others, was expected to most completely personify the preachments of those authors delivered to young minds by his words. It had been a grammarian whom Aristotle had chosen to illustrate a man fully at one with his work. Plutarch too, had emphasized the need of academic and intellectual integrity. It was a want of such dedication among teachers and others which led Julian, early in his career, to inveigh against those who “praise” but refuse “to imitate the Homeric heroes.” To Julian, a mind which found itself divided between opposing commitments of church and state was not only a dangerous element in the highly mimetic systems of ancient learning but was itself unlikely to achieve the felicities of either heaven or earth.

Va puteti da seama ce schizofrenie era acolo. Iar acea schizofrenie am mostenit-o cu totii astazi si pe care o putem identifica foarte simplu in momentul in care ne referim la relatia dintre Stat si Biserica, la relatia dintre sistemul religios crestin si modul in care el poate fi incarnat in realitatea sociala, la sexualitate si asa mai departe.

Acum, a iesi din aceste structuri este enorm de greu. Chiar daca crestinismul este considerat a fi “mort” in Occident, el este departe de a fi. Foarte multe din structurile odata crestine au ramas la baza dreptului si a relatiilor sociale. Este adevarat, ele sunt cu atat mai greu identificabile astazi cu cat au devenit extrem de secularizate - dar acest lucru nu schimba cu nimic datele problemei. Iarasi este insa adevarat ca tensiunea schizofrenica dintre Stat si Biserica in Occident nu (mai) este - si aceasta multumita in special protestantismului, care a detensionat relatiile dintre crestin (ca individ) si mediul social in care se afla prin negarea, in primul rand, centralizarii - atat de dura ca inainte de Reforma. Insa acest lucru nu mai este valabil in momentul in care ajungem in estul Evropei, in tarile predominant ortodoxe, unde asistam in ultima vreme la o adevarata nebunie antisociala. Asadar, singurul mod in care crestinismul - pe care eu il consider a fi o religie antisociala - poate cumva cadea de acord cu Statul (in orice forma s-ar prezenta acesta: Imperiu, Republica…) este sa-si reduca la minimul absolut cerintele religioase (ceea ce nu a fost cazul si in cazul religiilor de tip politeist). Cu cat aceste cerinte vor fi mai mari (vezi, spre exemplu, Biserica Ortodoxa cu infinitele sale ritualuri si traditii si reguli si dogme), cu atat mai mari vor fi si obstacolele catre o societate capabila de a lua distanta de ea insasi, pericolul fundamentalismului de orice culoare putand oricand lua nastere (fundamentalism care este, din nou, legat de ideea monoteismului - nu a celui filosofic, ci a celui religios).

Foarte multi vor fi, probabil, tentati sa spuna: Ok, eu oricum nu merg la biserica si nu ma intereseaza nimic din cele ale credintei! Asadar reduc cat pot aceasta schizofrenie de care vorbesti mai sus. Este si nu este ok. De ce? Din doua motive:

1. Pentru ca, asa cum spuneam, societatea insasi este construita pe principii crestine (secularizate sau nu, distorsionate sau nu ["democratia", comunismul si chiar si nazismul - oricat s-ar fi dat el de rotund ca nu are nici o legatura cu crestinismul, nu ar fi putut lua niciodata nastere in perioada clasica]). Un exemplu: dreptul pe care il folosim acum nu este altceva decat o varianta increstinata  (in special de Iustinian, dar nu numai) a vechiului drept roman. Asadar, individul aflat vinovat astazi este vinovat din punctul de vedere al sistemului crestin, nu altfel! Spre exemplu, in antichitatea greco-romana nici un cetatean nu ar fi fost inchis daca s-ar fi aflat ca a facut dragoste cu cineva sub 15 ani sau chiar mai jos sau si-ar fi abandonat  / ucis propriul copil - ca sa dau niste exemple extreme.

2. Omul este o fiinta care are nevoie de sens. Si numesc persoanele ce cauta sens, intelectuali. Ca vom cauta acest sens in religie, in arta (muzica, pictura…), in noi insine sau chiar…nicaieri, este o chestiune secundara. Importanta, dar secundara. Ramane aceasta cautare. Ce se intampla? Daca, din nefericire, esti o asemenea persoana ce cauta sens si / dar traiesti in societatea contemporana europeana (ma limitez la acest spatiu) este destul de greu sa supravietuiesti intreg la minte. Veti spune: da, dar si taranul simplu este legat de natura, filosof, poet, preot mioritic etc…  Lasati-ma atunci sa va spun ce inteleg eu prin a fi intelectual: pus simplu, inteleg o persoana deschisa alteritatii. Si cand spun alteritatii, o spun in sensul clasic - multitudinea de scoli filosofico-ascetico-religioase din Imperiul greco-roman convetuiau intre ele intr-o pace imperfecta, dar nu atat de imperfecta incat sa arunce cu anateme uneia asupra alteia sau sa ajunga la executii publice sub vina ereziei. In nici un caz. Acest lucru s-a intamplat doar odata cu nasterea crestinismului. Si de aici scurcircuitul social si religios pe care aceasta religie l-a produs in cadrul Imperiului. Era o religie cu pretentii universaliste in afara careia nu exista salvare! Asadar, adio alteritate. Anatemele au inceput sa curga impreuna cu sangele. Razboaiele religioase, necunoscute Evropei pana in acel moment, au devenit realitate. Recunoasterea Dumnezeului Tri-Unic ca si Dragoste nu mai era un sfat, o parere a unei scoli religioase alaturi de altele, ci o porunca, un impediment, o obligatie! O obligatie pe atat de valoroasa pe cat propria-ti viata. A fi filosof crestin si a te distra de frumusetea altui barbat (Platon…), a fi poetesa crestina si a te bucura de nurii unei alte femei (Psappha…) era, de acum inainte, imposibil, incompatibil, inadmisibil. A fi  filosof crestin si a pune la indoiala posibilitatea existentei unui Dumnezeu Tri-Unic nu mai conducea la aprinse dezbateri agorice, ci la executie (dupa momentul 380). Asadar, ne descurcam cum putem in interiorul sistemului. Si, recunosc, aceasta descurcare-cum-s-a-putut a dat si niste roade exceptionale (Dionisie si toata scoala crestina de factura neoplatonica). Singura problema? Dincolo de acest sistem nu mai exista nimic! A, mai  sunt si altii?! Nu-i nimic, cat de curad ii vom converti si pe ei la Unicul adevar! Nu vor?! Nu-i nimic, metode avem destule. Pentru ca cine nu-i cu noi, e impotriva noastra! Si cine va urmeaza pe voi, pe Mine ma urmeaza. Iar Eu sunt Calea, Adevarul si Viata! Asadar…nu prea multe optiuni. De aceea, intorcandu-ne la ce spuneam mai sus, intelectualul deschis alteritatii (cu tot ceea ce comporta acest lucru), dubiului, punerii, chiar si extreme, sub semnul intrebarii nu poate exista in acest sistem. Nu are cum. A fi crestin inseamna a accepta din start un set clar de reguli. A nu o face chiar si cu una dintre ele, inseamna a clatina intregul sistem, inseamna a pune in chestiune intregul sistem. Veti spune: da, dar la pitagoreici era la fel! Asa este, cel ce nu respecta regulele era dat afara sau poate chiar executat. Insa aceste chestiuni erau chestiuni de bucatarie interna, pitagoreicii  fiind o “secta” (ca si evreii, maniheii, gnosticii etc. care si ei au fost persecutati) fara pretentii de adevar si intindere universala, ca si crestinismul. Aici este marea problema.

Reintorcandu-ne la nevoia de sens pe care orice intelectual o experimenteaza, ne vedem pusi in fata acestei probleme a acceptarii alteritatii, adica a acelui tip de viziune care ne defineste ca si intelectuali. Ei bine, pastrand niste proportii, incercati sa o faceti in societatea actuala si veti vedea ce iese (mai ales in cea est europeana).

Au fost nevoie de aproape 2 milenii pentru ca in crestinism recunoasterea celuilalt ca si copartas la salvare sa devina (aproape) oficiala. E drept, au existat dintotdeauna voci in interiorul sistemului care sa recunoasca aceasta copartasie (?) - ii avem, in unele scrieri, pe Grigorie de Nyssa sau Efrem Sirul, spre ex. Insa ele au fost atat de firave incat practic nici nu au existat. Iar faptul ca astazi, dupa Vatican II, exista teologi ca Ghislain Lafont sau Michel de Certeau, care recunosc deschis aceasta copartasie, pe mine, sincer, la nivel de cautare personala nu ma mai incalzeste cu absolut nimic. Prea tarziu…mult prea tarziu a intervenit aceasta recunoastere. Iar in ceea ce priveste lumea ortodoxa, cred ca vor mai trebui inca doua milenii pentru a ajunge la asemenea concluzii.

Ajunsi in acest punct, ne (imi) punem problema: unde gasim, asadar, sensul? Sa spun intr-o reinviere a sistemului religios greco-roman - unul in care schizofreniile tip social vs. religios nu existau intr-o asemenea masura? In acest caz, a carui? Au fost enorm de multe, mai ales in antichitatea tarzie. Care dintre acestea pot deschide, intr-un mod matur, alteritatii un intelectual, o societate pana la urma? Cum poate fi acest sistem adaptat cerintelor contemporane? Sunt intrebari care cer un raspuns. Unul pe care, personal, nu il detin. Este nevoie de generatii intregi pentru a iesi din aceasta forma mentis cu care ne-a “obisnuit” crestinismul timp de doua milenii. Ramane insa important de vazut unde exact ne aflam, care sunt instrumentele pe care le avem la indemana si cum putem merge mai departe intr-un mod in care sa ne reprezinte ca si intelectuali si nu ca niste barbari, ca niste intelectuali deschisi din nou, dupa atata timp, alteritatii.

Randurile de mai sus s-au vrut a fi doar niste ganduri / pareri personale pe marginea articolului pe care tocmai il citeam - si a multor altora asemanatoare - si pe care il puteti citi si Domniile voastre urmand link-ul de mai jos:

Carmon Hardy - The Emperor Julian and His School Law, in Church History, Vol. 37, No. 2 (Jun., 1968), pp. 131-143.

P.S. Am pus “secta” intre ghilimele deoarece am vrut sa dau un sens mai larg acestui cuvant avand in vedere ca i-am mentionat si pe evrei - care, evident, nu erau o secta, dar nici nu aveau pretentii de universalitate. Dimpotriva!

________________

Adaugire tarzie:

“Un intelectual are nevoie sa se indoiasca de totul” - Petru Cretia