Intelectual sau crestin?

Alaturarea celor doi termeni din titlul acestui post a reprezentat intotdeauna pentru mine o problema. Personal cred ca statutul de intelectual si cel de crestin, dincolo de o anumita limita, sunt incompatibile. Citeam astazi intr-un articol despre Imparatul Flavius Claudius Julianus:

The Emperor viewed Christianity, with its anti-social and anti-intellectual strains as fundamentally incompatible with all he knew of what man was and ought to be.

Pentru cei interesati in acest subiect, nu pot recomanda destul scrierile lui Iulian si Porfir – filosofi care au inteles foarte bine ce inseamna faptul ca

Christian teachers things one thing and teaches his pupils another […] for this reason he fails to educate exactly in proportion as he fails to be an honest man. Consonance of word and belief was a quality often emphasized by the Emperor.

Referindu-se in special la reforma pe care Imparatul Iulian a aplicat-o invatamantului de stat, si care stipula in unul dintre puncte faptul ca profesorii de religie crestina nu mai au dreptul sa profeseze, Carmon Hardy mentioneaza (in acelasi articol) faptul ca

By insisting that Christian teachers no longer be permitted to reduce the writings of pagans to an apology for the introduction of their own beliefs or, what was considered worse, to teach from the texts while really believing them worthless, the Emperor was attending to one of the most divisive of contemporary cultural faults. This was the growing intransigence of spiritual and secular interests. One of the oldest of Graeco-Roman traditions was the respectful sense for integrated educational objectives. A cultivation of traditional philosophico-religious sensibilities was as germane to civic need as the endowment of literacy. And the teacher, above all others, was expected to most completely personify the preachments of those authors delivered to young minds by his words. It had been a grammarian whom Aristotle had chosen to illustrate a man fully at one with his work. Plutarch too, had emphasized the need of academic and intellectual integrity. It was a want of such dedication among teachers and others which led Julian, early in his career, to inveigh against those who “praise” but refuse “to imitate the Homeric heroes.” To Julian, a mind which found itself divided between opposing commitments of church and state was not only a dangerous element in the highly mimetic systems of ancient learning but was itself unlikely to achieve the felicities of either heaven or earth.

Va puteti da seama ce schizofrenie era acolo. Iar acea schizofrenie am mostenit-o cu totii astazi si pe care o putem identifica foarte simplu in momentul in care ne referim la relatia dintre Stat si Biserica, la relatia dintre sistemul religios crestin si modul in care el poate fi incarnat in realitatea sociala, la sexualitate si asa mai departe.

Acum, a iesi din aceste structuri este enorm de greu. Chiar daca crestinismul este considerat a fi “mort” in Occident, el este departe de a fi. Foarte multe din structurile odata crestine au ramas la baza dreptului si a relatiilor sociale. Este adevarat, ele sunt cu atat mai greu identificabile astazi cu cat au devenit extrem de secularizate – dar acest lucru nu schimba cu nimic datele problemei. Iarasi este insa adevarat ca tensiunea schizofrenica dintre Stat si Biserica in Occident nu (mai) este – si aceasta multumita in special protestantismului, care a detensionat relatiile dintre crestin (ca individ) si mediul social in care se afla prin negarea, in primul rand, centralizarii – atat de dura ca inainte de Reforma. Insa acest lucru nu mai este valabil in momentul in care ajungem in estul Evropei, in tarile predominant ortodoxe, unde asistam in ultima vreme la o adevarata nebunie antisociala. Asadar, singurul mod in care crestinismul – pe care eu il consider a fi o religie antisociala – poate cumva cadea de acord cu Statul (in orice forma s-ar prezenta acesta: Imperiu, Republica…) este sa-si reduca la minimul absolut cerintele religioase (ceea ce nu a fost cazul si in cazul religiilor de tip politeist). Cu cat aceste cerinte vor fi mai mari (vezi, spre exemplu, Biserica Ortodoxa cu infinitele sale ritualuri si traditii si reguli si dogme), cu atat mai mari vor fi si obstacolele catre o societate capabila de a lua distanta de ea insasi, pericolul fundamentalismului de orice culoare putand oricand lua nastere (fundamentalism care este, din nou, legat de ideea monoteismului – nu a celui filosofic, ci a celui religios).

Foarte multi vor fi, probabil, tentati sa spuna: Ok, eu oricum nu merg la biserica si nu ma intereseaza nimic din cele ale credintei! Asadar reduc cat pot aceasta schizofrenie de care vorbesti mai sus. Este si nu este ok. De ce? Din doua motive:

1. Pentru ca, asa cum spuneam, societatea insasi este construita pe principii crestine (secularizate sau nu, distorsionate sau nu [“democratia”, comunismul si chiar si nazismul – oricat s-ar fi dat el de rotund ca nu are nici o legatura cu crestinismul, nu ar fi putut lua niciodata nastere in perioada clasica]). Un exemplu: dreptul pe care il folosim acum nu este altceva decat o varianta increstinata  (in special de Iustinian, dar nu numai) a vechiului drept roman. Asadar, individul aflat vinovat astazi este vinovat din punctul de vedere al sistemului crestin, nu altfel! Spre exemplu, in antichitatea greco-romana nici un cetatean nu ar fi fost inchis daca s-ar fi aflat ca a facut dragoste cu cineva sub 15 ani sau chiar mai jos sau si-ar fi abandonat  / ucis propriul copil – ca sa dau niste exemple extreme.

2. Omul este o fiinta care are nevoie de sens. Si numesc persoanele ce cauta sens, intelectuali. Ca vom cauta acest sens in religie, in arta (muzica, pictura…), in noi insine sau chiar…nicaieri, este o chestiune secundara. Importanta, dar secundara. Ramane aceasta cautare. Ce se intampla? Daca, din nefericire, esti o asemenea persoana ce cauta sens si / dar traiesti in societatea contemporana europeana (ma limitez la acest spatiu) este destul de greu sa supravietuiesti intreg la minte. Veti spune: da, dar si taranul simplu este legat de natura, filosof, poet, preot mioritic etc…  Lasati-ma atunci sa va spun ce inteleg eu prin a fi intelectual: pus simplu, inteleg o persoana deschisa alteritatii. Si cand spun alteritatii, o spun in sensul clasic – multitudinea de scoli filosofico-ascetico-religioase din Imperiul greco-roman convetuiau intre ele intr-o pace imperfecta, dar nu atat de imperfecta incat sa arunce cu anateme uneia asupra alteia sau sa ajunga la executii publice sub vina ereziei. In nici un caz. Acest lucru s-a intamplat doar odata cu nasterea crestinismului. Si de aici scurcircuitul social si religios pe care aceasta religie l-a produs in cadrul Imperiului. Era o religie cu pretentii universaliste in afara careia nu exista salvare! Asadar, adio alteritate. Anatemele au inceput sa curga impreuna cu sangele. Razboaiele religioase, necunoscute Evropei pana in acel moment, au devenit realitate. Recunoasterea Dumnezeului Tri-Unic ca si Dragoste nu mai era un sfat, o parere a unei scoli religioase alaturi de altele, ci o porunca, un impediment, o obligatie! O obligatie pe atat de valoroasa pe cat propria-ti viata. A fi filosof crestin si a te distra de frumusetea altui barbat (Platon…), a fi poetesa crestina si a te bucura de nurii unei alte femei (Psappha…) era, de acum inainte, imposibil, incompatibil, inadmisibil. A fi  filosof crestin si a pune la indoiala posibilitatea existentei unui Dumnezeu Tri-Unic nu mai conducea la aprinse dezbateri agorice, ci la executie (dupa momentul 380). Asadar, ne descurcam cum putem in interiorul sistemului. Si, recunosc, aceasta descurcare-cum-s-a-putut a dat si niste roade exceptionale (Dionisie si toata scoala crestina de factura neoplatonica). Singura problema? Dincolo de acest sistem nu mai exista nimic! A, mai  sunt si altii?! Nu-i nimic, cat de curad ii vom converti si pe ei la Unicul adevar! Nu vor?! Nu-i nimic, metode avem destule. Pentru ca cine nu-i cu noi, e impotriva noastra! Si cine va urmeaza pe voi, pe Mine ma urmeaza. Iar Eu sunt Calea, Adevarul si Viata! Asadar…nu prea multe optiuni. De aceea, intorcandu-ne la ce spuneam mai sus, intelectualul deschis alteritatii (cu tot ceea ce comporta acest lucru), dubiului, punerii, chiar si extreme, sub semnul intrebarii nu poate exista in acest sistem. Nu are cum. A fi crestin inseamna a accepta din start un set clar de reguli. A nu o face chiar si cu una dintre ele, inseamna a clatina intregul sistem, inseamna a pune in chestiune intregul sistem. Veti spune: da, dar la pitagoreici era la fel! Asa este, cel ce nu respecta regulele era dat afara sau poate chiar executat. Insa aceste chestiuni erau chestiuni de bucatarie interna, pitagoreicii  fiind o “secta” (ca si evreii, maniheii, gnosticii etc. care si ei au fost persecutati) fara pretentii de adevar si intindere universala, ca si crestinismul. Aici este marea problema.

Reintorcandu-ne la nevoia de sens pe care orice intelectual o experimenteaza, ne vedem pusi in fata acestei probleme a acceptarii alteritatii, adica a acelui tip de viziune care ne defineste ca si intelectuali. Ei bine, pastrand niste proportii, incercati sa o faceti in societatea actuala si veti vedea ce iese (mai ales in cea est europeana).

Au fost nevoie de aproape 2 milenii pentru ca in crestinism recunoasterea celuilalt ca si copartas la salvare sa devina (aproape) oficiala. E drept, au existat dintotdeauna voci in interiorul sistemului care sa recunoasca aceasta copartasie (?) – ii avem, in unele scrieri, pe Grigorie de Nyssa sau Efrem Sirul, spre ex. Insa ele au fost atat de firave incat practic nici nu au existat. Iar faptul ca astazi, dupa Vatican II, exista teologi ca Ghislain Lafont sau Michel de Certeau, care recunosc deschis aceasta copartasie, pe mine, sincer, la nivel de cautare personala nu ma mai incalzeste cu absolut nimic. Prea tarziu…mult prea tarziu a intervenit aceasta recunoastere. Iar in ceea ce priveste lumea ortodoxa, cred ca vor mai trebui inca doua milenii pentru a ajunge la asemenea concluzii.

Ajunsi in acest punct, ne (imi) punem problema: unde gasim, asadar, sensul? Sa spun intr-o reinviere a sistemului religios greco-roman – unul in care schizofreniile tip social vs. religios nu existau intr-o asemenea masura? In acest caz, a carui? Au fost enorm de multe, mai ales in antichitatea tarzie. Care dintre acestea pot deschide, intr-un mod matur, alteritatii un intelectual, o societate pana la urma? Cum poate fi acest sistem adaptat cerintelor contemporane? Sunt intrebari care cer un raspuns. Unul pe care, personal, nu il detin. Este nevoie de generatii intregi pentru a iesi din aceasta forma mentis cu care ne-a “obisnuit” crestinismul timp de doua milenii. Ramane insa important de vazut unde exact ne aflam, care sunt instrumentele pe care le avem la indemana si cum putem merge mai departe intr-un mod in care sa ne reprezinte ca si intelectuali si nu ca niste barbari, ca niste intelectuali deschisi din nou, dupa atata timp, alteritatii.

Randurile de mai sus s-au vrut a fi doar niste ganduri / pareri personale pe marginea articolului pe care tocmai il citeam – si a multor altora asemanatoare – si pe care il puteti citi si Domniile voastre urmand link-ul de mai jos:

Carmon Hardy – The Emperor Julian and His School Law, in Church History, Vol. 37, No. 2 (Jun., 1968), pp. 131-143.

P.S. Am pus “secta” intre ghilimele deoarece am vrut sa dau un sens mai larg acestui cuvant avand in vedere ca i-am mentionat si pe evrei – care, evident, nu erau o secta, dar nici nu aveau pretentii de universalitate. Dimpotriva!

________________

Adaugire tarzie:

“Un intelectual are nevoie sa se indoiasca de totul” – Petru Cretia

15 thoughts on “Intelectual sau crestin?

  1. În ceea ce ma priveste, am sentimentul ca acest “catolicism al ortodoxiei crestine” a aparut odata cu Pavel. Crestinismul fara Pavel nu cred ca ar fi avut nevoie de acest tratament de “dezintoxicare”.

  2. Sunt de acord intr-o mare masura. Paul a fost un factor extrem de important in transformarea crestinismului intr-o religie (daca o pot spune asa) si, mai mult, intr-una de tip militant. Insa acest lucru nu schimba, din pacate, datele problemei. Suntem prin anii 60, nu?, ai erei crestine. Asadar, pana in 380, cand crestinismul nicean a fost declarat religie de stat in Imp. Roman, avem ceva secole in care se putea schimba ceva. Trist sau nu, realitatea este ca aceasta “schimbare” nu s-a petrecut. “De ce?” – ramane o intrebare extrem de importanta. Si probabil aici am greutati in a-ti da dreptate. Ca fara Pavel crestinismul ar fi aratat altfel… Da, e ok ca si provocare intelectuala tip “ce-ar fi fost daca…”, insa nu stiu cat de mult ne poate ajuta in rezolvarea problemei pe care am prezentat-o mai sus.

  3. La tentation du pouvoir, je pense…

    Orisicum, s-a omis mult prea usor capitolul ispitirii lui Hristos din pustie, cand in mod simbolic ii sunt oferite acestuia Imparatiile pamantului, dar ajunge sa le refuze.

  4. Asteptam candva un asemenea articol de la tine, nu stiu de ce…

    Concluziile mele difera foarte mult de ale tale. Dar nu as vrea sa intru in vreo polemica. De obicei evit sa vorbesc despre astfel de lucruri daca nu e un tete-a-tete. Totusi, cateva precizari simt nevoia sa fac.

    Carmon Hardy ne spune ca statusul crestinismului era unul anti-social. In realitate era anti-imperial. Crestinismul se remarca printr-un fel de “comunism”, ceea ce intriga foarte mult pe cetatenii romani. Din neintelegere si ignoranta s-au lansat multe zvonuri care faceau din crestini o specie de “grupare antisociala”. Este foarte adevarat, in schimb, ca imixtiunea Bisericii in afacerile Statului in vremea domniei lui Iulian era pe punctul de a deveni totala. Iulian a incercat, prin reforma lui, sa separe Biserica de Stat si a gasit de cuviinta sa faca acest lucru printr-un paseism fortat. Intoarcerea la vechii zei, ca idee, era falimentara. Etica europeana si anglo-saxona este una cu fundamente crestine (dar nu este crestina sui-generis).
    Pe de alta parte, in Estul ortodox, religia are insemnatate numai prin intermediul traditiei. Nu exista atitudine anti-sociala la un ortodox care practica discernamantul, dar in egala masura – nici la credinciosul “colivar” al trinomului botez-cununie-inmormantare. Nevoia de Biserica e reala, atata timp cat ascunde nevoia de ocrotire divina (de orice natura ar fi ea – monoteista ori ba).Ce ar putea fi “anti-social” e de fapt “anti-guvernanti”, nu anti-guvernare..
    Dreptul roman a ramas drept roman, cu cateva exceptii care tin intr-adevar de morala crestina. Dreptul practicat de bizantinii lui Iustinian a ramas intreg in ceea ce se invata astazi la teologie sub denumirea de “drept canonic”, aplicabil doar in Biserica. Dar cred ca ma lungesc prea mult si as vrea sa inchei. Intelectualul este cel care intelege, in virtutea luciditatii sale, coerenta realitatii (practice sau noetice). Aici nu inteleg disjunctia din titlul postarii tale..
    Majoritatea intelectualilor pe care ii cunosc sunt crestini. Scriitori pe care ii citesc se vor pagani iar filosofii pe care ii studiez sunt pre-crestini.
    Ce zici de Maxim Marturisitorul, de Didim cel Orb sau de Calist al II-lea? Nu ti se par intelectuali? Berdiaev, Breck, Serghei Bulgakov, Michel Henry sau Lacoste, Alquie, etc, etc…Nu sunt intelectuali si crestini practicanti, in acelasi timp?
    Problema alteritatii a fost tratata si examinata amanuntit de Emmanuel Levinas ori de Sartre, cu rezultate diferite.
    Deschiderea ESTE un fundament al crestinatatii autentice.
    Si cand te gandesti ca o spune unul care e foooarte departe de a fi crestin…

    Scuze pentru lungimea comentariului.

  5. In primul rand, multumesc pentru comentariu.

    1. “Carmon Hardy ne spune ca statutul crestinismului era unul anti-social. In realitate era anti-imperial.” – distinctia ta intre anti-social si anti-imperial nu prea functioneaza. In acea perioada distinctia aceasta nu exista, din cate stiu eu. Nu puteai fi pro-social, dar antiimperial sau invers. Vietile sfintilor, daca e sa le folosim ca si document, sunt pline de asemenea exemple de incompatibilitate. Un exemplu: moneda cu efigia imparatului. Iti amintesti ce a patit Daniil cel Nou (parca, nu sunt defel sigur ca numele e corect-daca vrei am sa caut) in momentul in care a calcat in picioare moneda? A fost executat. Scurt. Si as putea sa dau multe exemple. Cum au fost exilati pavlicienii la marginea Imperiului bizantin. De ce? Pentru ca faceau cam acelasi lucru pe care, cu putin timp in urma, il faceau crestinii: scurtcircuitau socialul prin alternative.

    2. “Din neintelegere si ignoranta s-au lansat multe zvonuri care faceau din crestini o specie de “grupare antisociala”” – ne raintoarcem la p. 1, de fapt. Imi pare rau, erau antisociali, draga Mario. Doua exemple: nu acceptau casatoriile mixte, nu participau la sarbatorile oficiale. Spui ca “filosofii pe care ii studiez sunt pre-crestini”. Pai acolo ai sursele, cate au mai ramas. Cele mai multe zvonuri care ne-au parvenit insa sunt din tabara adversa si sunt destule articole care arata cum crestinii s-au straduit sa arda cam tot ce iesea din “tiparul” oficial. Vezi ca am pus aici un astfel de articol, foarte fain ca introducere (vezi la bonus).

    3. “Iulian a incercat, prin reforma lui, sa separe Biserica de Stat si a gasit de cuviinta sa faca acest lucru printr-un paseism fortat. Intoarcerea la vechii zei, ca idee, era falimentara. Etica europeana si anglo-saxona este una cu fundamente crestine (dar nu este crestina sui-generis).” – pe timpul lui Iulian Biserica nu avea nici o treaba cu Statul. Abia pe timpul lui Teodosie s-a ivit aceasta chestiune. Cat priveste etica europeana si anglo-saxona ti-as fi dat dreptate daca te-ai fi referit la momentul 800 – incoronarea lui Carol cel Mare – moment in care se naste Europa asa cum o stim noi astazi. Asadar, mai avem de asteptat inca cateva sute de ani bune pana la nasterea acestei etici (Alcuin & Co.)

    4. Estul ortodox? Iti dau un singur exemplu extrem de fierbinte: problema cu cipul (inclusa cea a masoneriei mondiale) care a facut si face furori in RO + GR + RU si modul in care s-a stiut a fi gestionata aceasta problema. Si de aici manifestarile Petru Voda & Co. Nu intru in amanunte caci sunt dezgustatoare.

    5. Am mentinat scoala neoplatonica crestina (Dionisie & Co.: si aici intra si Maxim si Calist II – acesta mai mult pe liturgica – si multi altii) ca fiind niste roade exceptionale ale gandirii crestine. Rusii nu ma extaziaza d.p.d.v. teologic – au fost mai mult filosofi decat teologi (cel putin cei pe care i-ai mentionat tu, foarte influentati de neokantianism si in general de filosofia germana). Iar cei care au fost teologi au fost cam dati afara de prin Biserica (Bulgakov si Florensky, printre foarte multi altii) Francezii din scoala neo-fenomenologica sunt, intr-adevar, foarte provocatori.

    6. Evident ca exista intelectuali care sunt si practicanti – si respect enorm asemenea cazuri, cele propuse de tine si multe altele pe care le-am mentionat si o sa le mai mentionez si pe Lanternativa – insa pentru mine ei continua sa fie niste membri ai sistemului, niste membri care accepta sistemul crestin si, de aici, nu-i pot privi ca niste intelectuali in sensul pe care il dau eu acestui cuvant. Nu inseamna insa ca nu sunt profunzi, nu inseamna ca nu merita sa fie devorati – ma refer la carti – nu inseamna ca nu merita sa fie respectati. Insa…

    7. “foooarte departe de a fi crestin…” – eu nu sunt chiar atat de departe. Tocmai de aceea, probabil, am o alta viziune. Stii, Imparatul Iulian a cunoscut, in fond, foarte bine doctrina crestina si si-a dat seama ca este…periculoasa. Aici sunt de acord cu ce spui ca “intoarcerea la vechii zei, ca idee, era falimentara”. Clar ca era. Iar Peter Brown arata excelent acest lucru. Insa actul sau ca atare, unul disperat, arata cu atat mai mult nevoia, urgenta, obligativitatea de a face orice posibil ca aceasta religie sa nu devina una statala. Pentru ca, in caz contrariu, va fi jale. Si cam jale a fost. Adica nu vreau sa intru in detalii cu parabolanii egipteni si cu armatele lui Chiril al Alexandriei etc.

    Si stii care este paradoxul, in final? Ca acum se descopera foarte multe documente de epoca care demostreaza faptul ca perioada celor 10 mari Imparati prigonitori nu a fost nici pe departe asa cum este prezentata in analele crestine. In schimb, cand crestinismul a ajuns la putere…atunci sa vezi deschidere si arderi de biblioteci intregi, executii. Sa fiu insa bine inteles: Nu reduc pentru nimic in lume crestinismul doar la aceasta! Clar ca nu.

    P.S. Eu am mai avut destule astfel de articole. Doar ca sunt ingropate prin arhive :)

  6. @ Schwarzmann Skinski:

    Capitolul ispitirii este fascinant, intr-adevar.

    Insa ce te faci, draga Schwarzmann, cu faptul ca trebuie sa traim tocmai pe acest pamant?

  7. Acum ma gandesc daca nu e mai bine sa definesc exact (cat de cat) ce inteleg eu prin “social”.

    Pot fi o fiinta sociala – care “socializez” in virtutea faptului ca traiesc intr-o societate, cunosc si re-cunosc viata cetatii si ma supun regulilor care guverneaza cetatea. Daca vorbim de primul secol al erei crestine, in care adeptii lui Iisus erau subiectii unor acuzatii absurde, atunci nu cred ca putem spune ca erau antisociali. Cetateni romani sau nu, crestinii participau la societatea romana pana in punctul in care li se cerea sa abjure propria credinta. Adu-ti aminte ca ei se intemeiau in asta prin chiar indemnul lui Iisus : “…Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu…”. Rugaciunile pentru conducatorii “oraselor si satelor” de atunci dateaza. Iubirea pentru cel care persecuta era de pe atunci declamata. Cand am zis anti-imperial m-am referit la confuzia pe care romanii o faceau a propos de refuzul crestinilor de a aduce jertfe imparatului si celorlalti zei din panteonul roman. Confuzia consta in interpretarea acestui refuz cu acuza de “ateism” sau cu cea de “lezmajestate”.

    “Vie imparatia cerurilor” nu inseamna refuzul imparatiei pamantesti. Este doar diferentierea “empiriei” de “empirea” (de la Florensky – tot ai pomenit de el).

    Iulian a dorit sa reduca birocratia si sa epureze aparatul de guvernare de nepotismele care generau incompetenta. In disperare de cauza si probabil si dintr-o dorinta de razbunare (familia i-a fost pare-se macelarita intr-un conflict cu niste arieni), a crezut ca mai poate impune in Imperiu spiritualitatea muribunda a misteriilor stravechi. Ma mir si astazi cum de nu a avut luciditatea de a constata decesul iminent al acelui “ancien regime” greco-roman. Teodosie cel Mare? N-a fost el oare cel care a inaugurat propriu-zis teocratia bizantina?

    Problema cu cipurile…..In prima faza am ras si m-am amuzat copios. Apoi am vazut ca ia amploare si mi s-a parut aproape tragic felul in care indivizi de o gregaritate infioratoare sau oameni pe care ii credeam luminati stau sa se ocupe de asemenea bazaconii, permitand nasterea unei isterii de masa care nu satisface decat ignoranta. Dar nu inapoierea asta contureaza Estul si nici incremenirea in ritualismul sec sau in limba de lemn a unor clerici. Estul e depozitarul fara tagada al unui tezaur teologic si filosofic imens si inca prea putin explorat, poate din teama sau poate din consecintele nefaste ale istoriei acestei parti de lume.

    Pentru mine era clar de multa vreme ca istoricii crestini au abuzat de anumite realitati. Exemplu de tipologie: am fost anul asta la Istanbul pentru o conferinta si acolo am intrebat un profesor turc despre receptarea in istoria Turciei a luptelor Tarilor Romane cu armatele Imperiului Otoman. Profesorul respectiv a ridicat din umeri si nu prea a avut mare lucru de zis. Pentru istoria lor, noi, romanii, suntem un detaliu. Si acum adu-ti aminte de ce am invatat noi la scoala despre ei.
    Cred ca e vorba de o chestiune de raport si de o problematica a complexelor unei comunitati in cazul istoriei crestinismului primar.

    Iar m-am lungit. Concluziv, nu cred intr-un pericol al unui reviriment al crestinismului fundamentalist. Etica noastra europeana e pe duca. Si, dandu-i dreptate lui Fukuyama, istoria e pe sfarsite odata cu instaurarea “democratiilor liberale”. Nu vad nimic constructiv in nivelarea asta. Angoasa se va dilata. Devin pesimist si nu trebuie decat sa ma opresc acum.
    Scuze iarasi pentru comentariul prea lung, obositor si haotic.

  8. Acum inteleg mai bine sensul pe care il dai, in context, termenului “social” – privesti omul ca pe un zoon politikon. Sunt de acord cu aceasta viziune.

    Sunt de acord si cu faptul ca, crestinii participau la viata sociala a cetatii. Pana la un anumit punct pe care ei il considerau periculos pentru credinta lor. Acum, ca aici erau invinuiti si acuzati de tot felul de ciudatenii absurde – canibalism, adoratori ai unui magar etc. – nu era o chestie unica in perioada clasica. De fapt am intarziat cu acest raspuns si pentru faptul ca am rascolit dupa un articol abolut delicios in care erau enumerate injuriile pe care fiecare scoala / religie si le arunca una asupra alteia in epoca – sofistii pe platonicieni, neoplatonicienii pe etc., evreii pe crestini, crestinii pe toti ceilalti (e interesant faptul ca nu prea exista astfel de injurii din partea evreiasca asupra celei “pagane”). Din pacate, nu am gasit articolul. Dar daca am sa-l gasesc, il pun pe Analecta Classica – e prea tare :) Aruncarea acestor injurii trebuie puse in context: “paganii”, mai ales cei din cadrul elitei, aveau o deschidere fantastica spre simbolic, (sa nu uitam ca “misterele” atunci incepusera sa devina destul de populare, ele continand o multime de chestiuni socante, daca e sa o luam asa – bai in sange de animal etc.) nu trebuiau sa vina crestinii sa le explice ca “vedeti, de fapt noi nu mancam carne umana, ci este vorba de un simbol real etc.”… Asadar, aceste injurii (care au existat, destule, si din partea crestinilor referitoare la “zeii prafuiti” si “altarele pline de bufnite ale templelor” pagane – ele fiind mai de inteles deoarece crestinismul oricum era considerat “religionis agrestis”) nu erau ceva pe care doar crestinii le-au…suportat. Faptul ca au fost si eu luati in luneta se explica prin faptul ca devenisera deja o prezenta. Pai ce, Imparatul Iulian nu a scris si impotriva cinicilor – a noului val? Vai de capul meu cum i-a facut… Jale!

    “Rugaciunile pentru conducatorii “oraselor si satelor” de atunci dateaza.” – hm, din nou dubii. Scuza-maaaaa, nu o fac anumea :) Ce argument ai sa sustii aceasta afirmatie? Exista aceasta cerere in Codicele Barberini?! Am mari dubii… Si chiar daca exista, aceasta nu inseamna ca ar fi existat si in primul secol! (Barberini Gr. 336 e din a doua juma’ a sec. 8 asa ca…)

    Cand m-am referit la Est cred ca am facut-o destul de explicit: RO, RUS, GR. Asa ca, restrangandu-ne aici, am mari rezerve de a privi acest spatiu ca pe “depozitarul fara tagada al unui tezaur teologic si filosofic imens”. Da-mi exemplu de un filosof / teolog cu adevarat important – adica care sa stea langa un Heidegger, von Balthasar sau Barth, adica sa fi adus ceva cu adevarat in domeniu – din ultimii 300 de ani din acest spatiu. Avem, da, istorici, patrologi, ceva liturgisti destul de repetitivi…dar nu teologi, nu filosofi. Intr-adevar, exista chestiuni uluitoare care se cer exploatate – umanistii bizantini, spre exemplu. Si se exploateaza insa tot de catre occidentali. De ce?

    Tipologia pe care ai oferit-o e interesanta. Stii, faza cu crestinarea Imperiului roman a fost, similara cumva, cu infuzia comunista in Est. Romania sau Rusia: a fost initial o mana de oameni, iar faptul ca au reusit sa puna stapanire, uluitor de repede!, pe aproape un intreg continent este…incredibil. Asa si cu crestinii: in ~250 de ani au pus stapanire pe un intreg Imperiu care, uluitor, pare sa-si fi “uitat” intr-un interval extrem de scurt de timp intreg trecutul, radacinile, literatura, credintele… Cum a reusit sa uite…e o alta discutie luuuunga :D

    Ma opresc aici, neintrand in detalii cu Fukuyama – ar fi prea mult de povestit – si cu sfarsitul eticii europene. Am sa mai spun doar o singura chestiune: acest sfarsit este, intr-adevar, unul cam…pesimist deoarece nu prea se stie cu ce se va inlocui stravechea, de acum, etica crestina – fata de care am un profund respect, nu vreau sa fiu inteles gresit. Nu prea se stie…si uitandu-ma la realitatile de zi cu zi, pare-se ca idealul greco-roman e cam…departe de un viitor posibil model social.

    _________

    P.S. Off topic: ma duc sa ma mantuiesc cu ceva harsh noise (Vomir, evident). Am descoperit o chestie fantastica pe un sit: “HNW is religion ! Pray to the static” :D Mi s-a parut atat de neo-platonica definitia asta… Superb.

  9. Lanternativa, imi cer scuze, abia acum am ajuns sa am timp sa raspund.
    La prima vedere, fara timp de reflectie, oricine adera in mod natural, cred, la definitia aristotelica a omului.
    Certurile, injuriile, anatemele reciproce sunt si acum un apanaj al celor lipsiti de argumente rationale, viabile – vreau sa zic. Din pacate se reproduce incontinuu un tip de comportament agresiv care face omul sa fie mai mult “zoon” decat “politikon”.
    Cu rugaciunea pentru “mai marii oraselor si ai satelor” ma bazam pe liturghia Sf. Iacob (cea mai veche). Dar m-am inselat. In jurul anului 60 dH nu avea cum sa se declame Crezul nicean…
    Teologi importanti in Est avem, cum nu? Staniloae, Iustin Popovici, Zizioulas, Yannaras, Lossky, Boris Bobrinskoy (mi-a fost profesor), etc, etc, nu-mi mai vin altii in minte acum. In ceea ce priveste filosofia…pai, in Rasarit nu prea a existat filosofie in maniera occidentala, nu a avut de ce sa existe. Filosofia occidentala, de la Bacon si Descartes incoace, nu face altceva decat sa incerce sa iasa din lupta cu scolastica medievala. Din pacate s-a afundat in “metafizica vazuta ca stiinta” – kantianism, sau in elucubratiile Cercului de la Viena, ori a esuat lamentabil in anarhistoida generatie 68. Personal, nu am incredere nici cat negru sub unghie in filosofia occidentala.

    Sfarsituri ale istoriei cred ca s-au mai constatat sau prezis, nimic nou sub soare.

    Despre P.S. – Eu tot cu Burzum al meu…

  10. Draga Mario, ma bucur ca ai revenit :)

    L-ai avut prof pe Bobrinskoy? Ohooo… Ce sa mai spun… Tot respectul! Eu nu ma pot “lauda” decat cu Occidentali :( :)

    Ma gandeam ca ai sa mentionezi aceste nume – incluse multe altele. Daaaa, ce sa zic… Evident, eu am alte opinii in ceea ce priveste statutul de teolog (sa nu-mi dai citatul lui Evagrie Ponticul ca nu’s ce-ti fac! :D ). Asta nu inseamna ca nu le respect pe ale tale! In nici un caz. Zizioulas este probabil cel mai interesant din lista – ca si eclesiolog. Yannaras nu prea a fost niciodata recunoscut de Biserica greaca (si nu numai) – mai ales dupa celebra-i cearta cu Teoclit Dionisiatul – asa ca nu il pun in linie. Staniloae, Popovici (cu dogmatica-i gigantica), Lossky – cu tot respectul, dar…

    Ma asteptam insa sa citezi (si) nume ca Psellos, Ioan Italos, Planudes etc. – adevarati teologi si filosofi bizantini carora nu le-a fost frica sa gandeasca – si nu, cu tot respectul, “incolori si inodori” ca Staniloae si Popovici. Nume ca cele de mai sus au aratat ca filosofia a avut de ce sa existe in Bizant, chiar daca nu intr-o “maniera occidentala”. Ca ortodocsii sunt prea putin interesati de aceasta, e o alta discutie…

    “Personal, nu am incredere nici cat negru sub unghie in filosofia occidentala” – avand in vedere modul in care ai prezentat “filosofia occidentala” evident ca nu ai de ce sa ai incredere in ea. Nici eu nu as avea :D Insa eu nu as prezenta-o in acest mod, daca as face-o.

    Stii, in fond, toata problematica se reduce la una singura: cea a echilibrului. Ceea ce incerc eu sa fac este sa gasesc un echilibru – de posibil – intre radacinile Evropei (sa spun asa) – clasice si crestine – si contemporaneitate. Incerc sa identific sau, cum ii scriam unui bun amic, incerc sa schiopatez cat mai sincer cu putinta. De aceea ce am scris mai sus sunt, din nou, doar opinii personale si nu au nici o pretentie de “adevar absolut”. Sunt deschis (chiar daca nu par :D ) oricarei argumentari serioase, constructive, argumentate.

    ______

    Varg… Dragoste veche. Acum insa sunt mai mult in DSBM – Nortt, in special.

  11. “…teolog este cel ce se roaga cu adevarat…”

    Nu, acum serios..Teologul este un “profesionist” al sacrului. Asta nu inseamna ca e neaparat sacerdot. Un teolog poate fi si un filosof, mai ales un filosof, cred. Sau un poet sau un muzician.

    E-adevarat ca Yannaras e in conflict cu ierarhiile bisericesti de prin Grecia. Neinteresant.

    Psellos, Italos, Planudis, Fotie….umanistii bizantini? Scrierile lor mi se par niste reminiscente neoplatonice, aristotelice unele…Dar trebuie sa recunosc rolul lor important in istoria gandirii bizantine. Cand citeam despre disputa isihasta, eram mereu cu sufletul la gura sa aflu ce ziceau fratii Kydonis, Akindinos sau Varlaam. Nu aflam niciodata decat din gura lui Palamas (iata exemplu de unilateralitate paguboasa). Pana la urma au ajuns si la mine scrierile tomiste ale lui Dimitrios Kydonis si argumentele lui Akindinos. Ei, astia mi se par mai “cu substanta” decat Planudis sau Metokites. In fine…

    Filosofia occidentala – in cateva cuvinte daca mi-ar cere careva sa explic in ce consta, cuvintele alea le-as folosi.

    Cred ca echilibrul este intr-adevar esential. Dar intre cultura greco-romana si cea contemporana…hmm. Se contrazic parca reciproc. E un domeniu vast de discutie. Poate ca e prea general, poate ca nu pun eu problema corect, sunt prea indarjit in pro-orientalismul meu, eu mai stiu?

    Pentru mine e cert ca spiritualitatea se va reduce la o etica minimala normativa (gen neo-protestanta) iar civilizatia va insemna nivelare si inghitire in sec a angst-ului heideggerian.
    Programul meu e sa ma intorc la o naturphilosophie bazata pe meditatia asupra armoniei raporturilor de existenta. Adica, mai pe romaneste…sa devin imun la conditionarile societatii consumiste ca sa pot avea timp si spatiu pentru simplul fapt de a observa lumea (cosmosul id est).

    P.S. Galgenfrist e ceva foarte sumbru…

  12. Kydonis, Akindinos – daaa, l-au importat pe Aquinat in Bizant. Si aveau si mai mult bun simt, inclus si Gregoras, decat Palamas.

    Cat despre contrazicerea dintre cele doua perioade / culturi nici nu-ti dai seama cate similaritati sunt. Doar ca agenda de lucru este imensa, iar insomniile au si ele limitele lor :D

  13. Well… din cate stiu, extrem de putini (if any!) filosofi antici / clasici – necrestini – au avut curajul sa-si declare “descoperirile” ca apartinandu-le in exclusivitate, aka “cont propriu”. Si nu cred ca, fiind in afara gratiei duhului crestin, erau subiectul unor periculoase, “felurite si ispititoare rataciri”.

    Exagerez, evident, dar nu pot sa nu remarc faptul ca, in timpul celor cateva milenii serioase de istorie, Egiptul sau Elada antica nu au “reusit” sa inventeze nici o arma de distrugere in masa – lucru realizat insa cu maxim succes in framework-ul crestin. Si spun asta deoarece eu unul nu cred in bazaconii gen evolutie cognitiva sau biologica. Un lucru devine posibil as soon as it gets legitimized by a certain ideology. Egiptenii nu au inventat bomba atomica nu pt. ca erau mai prosti decat noi sau pentru ca nu le-a venit in cap sa o faca, lol, ci pur si simplu pt. ca sistemul lor ideologic (religios) nu le-a permis-o.

  14. Sunt de acord cu precizarile facute. Se deduce, implicit, ca libertate mai mare, in a face bine sau rau, evident, decat in paradigma crestina, greu sa fi fost de conceput si de realizat anterior. Iar pe de alta parte, binomul mandrie – smerenie nu functioneaza, in toata plenitudinea sa, decat in spiritualitatea crestina. In plus, iubirea aproapelui, fie si vrajmas, ca si pilda talantilor sunt peste ceea ce a putut da Antichitatea, oricum admirabila si peste Modernitate, din multe puncte de vedere. Sunt ganduri pe care le exprim cu anume sfiala, dar acest mod de a dialoga mi se potriveste, asa imi este felul de a fi.

  15. Mda… E, intr-adevar, cam greu de conceput / realizat o libertate inteleasa in sens crestin in afara crestinismului. Nu? Si da, binomul mandrie – smerenie nu functioneaza, in toata plenitudinea sa, decat in spiritualitatea crestina deoarece naratiunea pe care bazeaza (cea a Caderii) este diferita de cele propuse de alte sisteme.

    Personal nu cred ca “iubirea vrajmasului” + “pilda talantilor” reprezinta niste modele de gandire “peste ceea ce a putut da Antichitatea”. Cum poti masura acest lucru la un nivel altul decat personal daca nu prin impunere?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>