Finlanda acum (I) – Pekko Pesonen

Acest post este dedicat lui Laura.

Ceea ce puteti citi mai sus nu este numele unui medicament contra alergiei, ci a unui regizor finlandez. Pentru ca tocmai m-am intors dintr-o calatorie in Finlanda, m-am gandit ca ar fi cel mai potrivit moment pentru a va prezenta aceasta figura interesanta (alaturi de alte cateva ce vor urma) din atat de putin cunoscuta scoala de film finlandeza.

Filmul nordic, cu putine exceptii, nu prea se incadreaza in categoria happy end, familia felice si cool college life. Categoriile cele mai des intalnite sunt kaamos (noaptea nordica), depresia, alcoolismul si nevoia disperata de afectiune.

Lapsia…, un film dureros de adevarat. Unul care ne arunca in fata foarte multe lucruri incomode, atat de incomode incat, de fiecare data cand ne aducem aminte de ele, ne trec fiorii. Am invatat a naibii de repede sa ne ascundem incapacitatea de a avea o familie, o relatie (in cel mai deplin sens) si de a ne asuma responsabilitatea acesteia, in spatele unor “scuze” ca: Noi suntem moderni, draga! Pentru noi cariera si succesul sunt pe primul locO sa avem si copii cand ne vom permite luxul de a sta degeaba si de a suporta racnetele acestora! Pana atunci preferam sa fim liberi si sa radem de prietenii din copilarie, care au deja burta si cearcane sub ochi de la atata “bunastare” si “bucurie” familiala.

Si radem… pana la un punct. Un punct care se transforma intr-o linie periculos de abrupta, de neinteleasa, asa cum vedem ca s-a intamplat in viata lui Venla si Antero.

Antero este unul dintre noi, unul nepregatit, un infantil ce nu a trecut de varsta adolescentei acneice, chiar daca are ceva peste 30 de ani. Caci societatea de astazi incurajeaza mitul eternei tinereti, nu-i asa? Venla pare a fi mai matura. Pare a avea niste idealuri mai pamantene. Iar modul in care ea va ajunge sa si le realizeze este unul neasteptat. Unul in care suferinta este punctul de plecare, liantul relatiei, motivul despartirii si justificarea reintalnirii.

Un film finlandez care isi permite luxul de a se opri critic, indelung si aproape intelegator asupra naturii umane nu in general, ci incarnata in niste caractere foarte bine definite, ce au parti bune, parti rele, parti stangi si parti drepte. Caractere ce cresc busuioc pe balcon, dar isi hranesc prietena cu anticonceptionale fara ca aceasta sa stie, personaje ce poarta halat alb si dau sfaturi matrimoniale la altii, dar au mari probleme in a-si aranja propria casa, in a-si gasi propria identitate (o alta gaselnita terminologica contemporana), oferi raspunsul de care ii este atat de frica. Acestia 2 au asteptat 15 ani. Pana a aparut Satu. A treia, cu propriile frustrari, modernitati, probleme.

Lapsia… este un film ce ne invata cum sa (nu) fim maturi si moderni, ca a fi impreuna cu o persoana nu inseamna nici pe departe a fi impreuna cu acea persoana, ca termenul homosexualitate ar trebui, uneori, curatit de una dintre cele doua parti care il compun. Uneori. Si pe rand.

6 thoughts on “Finlanda acum (I) – Pekko Pesonen

  1. Wow! Merci pentru dedicatie si pentru informatie. In afara de familia Kaurismäki, nu cunosc pe mai nimeni care sa faca parte din cinematografia finlandeza. Nordicii intr-adevar au niste tematici putin mai speciale; vezi islandezii Baltasar Kormákur si mai putin cunoscutul Ragnar Bragason (“Börn” si “Foreldrar”), norvegianul Joachim Trier (“Reprise”) si foarte tinarul regizor danez Martin de Thurah; hai sa adaugam la asta pe marele Dreyer, pe Sjöström si pe Bergman. Il putem include pe von Trier care atinge si el aceleasi teme pe ici pe colo (nevrozele, insingurarea, alcoolismul cronic, depresia).

    Homosexualitatea insa e subiect aparte, aproape tabu as zice in cinematograful nordului, unde reprezentarile sexualitatii sint foarte epurate (sa fie vorba de autocenzura?de luteranismul care spiritualizeaza totul asa cum stergi praful de pe un raft?)

    Din pacate, nici filmele finlandeze nu vor ajunge prea curind la Bucuresti, unde Kaurismäki nu va face niciodata audienta nici macar in cinecluburi, stiu ca doar “Omul fara trecut” a iesit in sali.Retin insa numele lui Pekko Pesonen, cine stie, intr-o zi? Amazonul sa traiasca :)
    Pentru filmele despre homosexualitate, mai greu, festivalurile de gen sint timide si se ascund prin salile cele mai mici cu putinta. Subiectele sint mai degraba social-comunitare sau strict legate de SIDA si de coming out si nimic mai mult,ar iesi un articol misto daca cineva din RO s-ar apuca sa studieze ideologia/ideologiile care bintuie astfel de filme. Nu orientarea sexuala conteaza ci ideologia, cam asta spune si filmul lui Gus Van Sant, “Milk”, parerea mea.

    Felicitari pentru mega curiozitatea de care dai dovada in fiecare zi :)

    Laura

  2. Laura, multam fain pentru comentariu. Excelente trimiterile si foarte necesare pentru completarea cunostintelor: despre Martin de Thurah nu auzisem, idem si Ragnar Bragason. Dintre islandezi ii stiam doar pe Dagur Kari (Noi Albinoi) si Baltasar Kormákur (101 Reykjavik).

    Sjöström este innebunitor (nu-i mai mentionez pe ceilalti doi ca nu are rost :-) ).

    (Homo)sexualitatea este intr-adevar destul de ciudat perceputa in Scandinavia luterana. Zic ciudat deoarece nu avem de-a face cu o cenzura tipic americana ci cu…altceva. Un fel de pudoare in cel mai onest sens, care uneori se transforma intr-o superba si nescuzabila ipocrizie.

  3. Corect, de “Noi albinoi” si de povestea lui Dagur Kari uitasem, il adaugam pe lista si uite-asa islandezii ii bat pe finlandezi la capitolul prezenta cinematografica peste mari si tari. Pentru Kormákur, recomand “Myrin” (ultimul film vazut de mine la TIFF anul trecut) si “The Sea”(nu stiu cum se spune in islandeza), mult mai interesant si poate mai elegant. Imi place stilul aerian, planat al lui Kormákur, norii lui sint foarte apropiati de ai lui Van Sant.

    Sjöström este o raritate la cinemateca, mai rau ca Dreyer. Tot la TIFF, in programul legat de reabilitarea (tehnica) a filmelor vechi am vazut “Körkarlen” si tare mi-a placut in ciuda muzicii asurzitoare care fusese asociata peliculei. Lucrul asta ma innebuneste: punem adica pelicule vechi, numai asociem obligat fortat muzica contemporana, asa incit filmul se pierde parca undeva in neant si spectatorul nu prea se regaseste intr-un astfel de spectacol cirpacit. Bine facea Henri Langlois la cinemateca franceza cind interzicea acompaniamentul de orice fel cu ocazia proiectiei de filme mute.

    N-am studiat foarte tare subiectul legat de filmele gay in cinematograful nordic, mi-a venit insa ieri ideea ca, ia te uita, Bergman nu are nici umbra de subiect care sa atinga macar de departe homosexualitatea, din cite stiu eu. El, care este artizanul tuturor miscarilor sufletesti intime, tuturor legaturilor si conflictelor familiale adinci mai mult sau mai putin manifeste.
    Filmul semnat de Chantal Ackerman mi-este cunoscut din citite (ce blasfemie, dom’le!) inca nu am avut ocazia sa-l vad, la Romania nu este difuzat un astfel de film din pacate :(

  4. Puteam sa pun pariu ca o sa aduci in discutie “Persona”, m-am gindit la filmul asta dar acolo numai despre dragoste nu este vorba, desi chipurile si corpurile a doua femei sint alaturate (cu forta parca) de catre camera. Mutismul actritei este, cel putin pentru mine, refuzul sexului si frustrarea, iar eficacitatea de sora medicala a celeilalte m-a facut sa ma gindesc la cenzura, supraveghere, interdictie. Un fel de Charenton mai intimist :)

    Ca sa ma testez, mi-am inchipuit un meci Persona vs Mulholland Drive (tot doua femei puse sa interactioneze,dar problemele de identitate sint mult mai erotizate prin acest soi de apropiere).

    Daca musai sa bagam “Persona” in categoria filmelor ??…sexual orientate, am obtine mai degraba un pitch care ar suna astfel: “doua femei, doua lesbiene inversunate se urasc atit de tare incit ramin impreuna.” ;-)

    Foarte brutal si foarte bine facut filmul Katariinei Lillqvist, sint impresionata de cite tipuri de imagine si tehnici de animatie reuseste ea sa inchida in filmuletul asta. Incerc sa fac o comparatie cu ceea ce face scoala croata de animatie de la Zagreb, foarte interesata de metaforele politice si/sau sociale.

  5. Mda, foarte interesant meciul. Hm, intr-un fel relatiile sunt mai erotizate, ai dreptate. Insa nici Lynch nu iese totusi din “schema” frustrarii si al refuzului, a cautarii indentitatii etc. Scena in care cele doua fac dragoste este doar un efemer si, probabil, fericit moment. Si asta pentru ca sa asistam la scena foarte dureroasa in care Naomi este respinsa de catre fosta ei partenera Rita. Recurgand la tot felul de autoerotisme, nu face decat sa-si arate propria solitudine, frustrare, incapacitate de a intelege ce s-a intamplat cu adevarat acolo…unde numai despre dragoste nu a fost vorba ;-)

    Ma bucur ca ti-a placut Katariina.

Comments are closed.