Tag Archives: Vietile Sfintilor

Tilli

Tilli era un personaj din comunitatea Calendarului coerent. O comunitate strong, cu principii! Asa era. Insa…asa cum cred ca deja va imaginati, Tilli nu era nici foarte iubit si nici foarte dorit in casta sfintilor razboinici (toti sfintii sunt razboinici).

Tilli era un sfant responsabil, foarte responsabil. Nevricos de responsabil. Avea un singur defect insa: era panicos. Foarte panicos. In general minunile sunt cerute, implorate, in momente tragice… Nu? Cand un amic, cel mai bun amic, e bolnav, copilul e bolnav, cand in avion se aude un fasait suspect de lung si de fasait, cand casa se misca in ritm de racitura pe andrea in timpul cutremurului, cand bursa cade, cand banii dispar si nesfintii de la Ambasada Romaniei din Helsinki cer 100 de euro pentru reinoirea pasaportului! Ei, atunci e nevoie de minuni! Minuni strong, cu principii! Sfinti cu sange rece! Daaaa, dar cand sortii cadeau pe Tilli sa rezolve a couple of…problems…of-of-offffff… Panica, panica, palinca, panificatie, panoplie, pandemonium! Hopa! Tilli intra in panica!

Ehhh, cum sa nu intre?! Fiti atenti si fiti extatici. Sunt sigur ca veti intelege, dupa ce am sa ve explic, evident, problema lui Tilli. Vedeti voi, Tilli era un sfant neobisnuit. Nimic neobisnuit pana acum, nu? Tilli era un astfel de sfant care, in momentul in care facea ceva, orice, se vedea pe sine facand acel lucru. Spre exemplu: o casa care se misca ca o racitura. Tilli intra in ea sa faca minunea, dar, in acelasi timp, se vedea pe sine intrand in casa care se misca nebuneste, care era clar ca o sa cada. Intra in avion, well, ma opresc aici cu exemplul. Si tot asa. Nu e usor sa ramai calm, nu? Intri in casa in flacari, mintea incepe sa lucreze la viteza maxima: ce fac, cum salvez, ce salvez, cum ies. Cei de afara stau si zbiara, lesina, isi pierd credinta in reusita actiunii cu fiecare minut ce trece… Tilli era in casa in flacari, era in afara casei in flacari. Now, solve that! Si intra in panica, saracul. Odata, era pe un munte sa salveze niste alpinisti carora li se rupsese coarda si atarnau de ceva crengi mezozoice pe’acolo. Tilli era chiar deasupra lor aducandu-le aminte ca au niste intrumentar de rezerva luat pe negandite din cabana si ascuns prin nu’s ce ungher de rucsac. Dar Tilli era si in fundul prapastiei pierzandu-si credinta. La un moment dat si-a pierdut-o atat de tare incat Tilli-lucratorul si-a pierdut orice rabdare si, coborand atent la Tilli-privitorul, i-a croit asa o mama de bataie incat, din cauza urletelor, alpinistii s-au trezit din lesinul in care cazusera si, cu sange rece, au reusit sa se salveze. Nu am sa va spun cum un intreg Boeing 747 a scapat de la julituri, cu toti pasagerii intacti, Till being in charge, ca chiar nu o sa ma credeti!

Daca in momente de cumpana simtiti ceva ciudat in preajma, ceva ce nu are legatura cu nimic nici-macar-posibil, sa stiti ca Tilli e din nou in misiune. Va rog sa aveti incredere in el. Poate ca metodele’i sunt un pic…neortodoxe, insa sa stiti ca niciodata nu lasa lucrurile neterminate. Pana la urma e un sfant cu principii, ce naiba!

Sirp

Irc avea insa un frate. Cand si-a parasit apartamentul mototolit, disparand dupa colturi inexistente, cel care a fost ales sa continuie a fost fratele sau, Sirp. Sirp era un tip serios. Comunitatea insa nu prea tinea cont de acest talent evident, concentrandu-se straniu de mult pe alte apucaturi. Iar Sirp, oricat de mult si-a incretit fruntea, nu a putut intelege motivul.

E adevarat ca era cam aiurit, asam, cu capul in ceva nori cu nume complicate. Dar se imbraca cu gust! Piesa sa preferata era un sortz impodobit cu buburuze. Dap.

Nimic tragic nu se mai intamplase in comunitatea sfintilor de la disparitia lui Irc – nu ca disparitia in sine ar fi fost tragica, dar a creat, asa, un fel de uimire insorita. Ca mai disparea cate unu’ nu era mare problema. Si totusi, intr-o zi, Sirp a aparut pe strada in sortzul sau…fara buburuze…cu ochelarii sparti si capul bandajat. Ce se intamplase nimeni nu trebuia sa povesteasca. Reputatia calendarului ar fi suferit o cadere dramatica, sfarsind prin a arata ca o farfurie muscata. Si nimeni nu vrea sa manance din farfurii muscate, nu-i asa? Nu. Adevarul este insa ca, chiar daca ar fi vrut cineva sa povesteasca, nu ar fi putut.

[Revista preferata a lui Sirp]

Sirp se auzi strigat de pe geam de o rugaciune. Era in apartamentul lui Irc. Vrand sa raspunda cat mai grabnic cererii s-a intors brusc si, din cauza ca nu cunoastea topografia locului, a dat cu capul de un cuier de haine care, culmea, arata ca o…ma rog…ca o…soba! Arata ca o soba. Si el a dat cu capul de el / ea, creind astfel o teribila confuzie in mintea sa. Cand totusi confuzia s-a terminat – Sirp a declarat ca s-a dat cu capul de ceva neutru – marea tragedie s-a revelat! Toate! Toate! TOATE buburuzele de pe sortzul sau disparusera. Isi luasera zborul, naiba stie, dar nu mai erau acolo! Nu. Nu mai erau. Iar Sirp a intrat intr-o stare de profundaaaaaa disperare. Devenise invizibil! Adica nu chiar invizibil…ci de nerecunoscut. Nimeni nu stia cine e tipu’ ala cu sortz maro, care se plimba, cu capul spart, prin calendarul lor. Sirp nu mai avea buburuze, iar acest lucru era asa ca si cum Gheorghe si-ar pierde balaurul sau Maria…fecioria*. Dap. Asa era. Toti il vedeau, insa nimeni nu stia cine e. Din aceasta cauza, EVIDENT, nimeni nu putea sa povesteasca ce se intamplase. Cel mult puteau spune ca Sirp disparuse…puff… Gata.

Ceea ce Sirp insa nu stia, si nimeni nu stia!, era urmatorul lucru: rugaciunea pe care el o auzise era a unui copilas biciclist care, in goana sa, daduse peste o nunta de buburuze. Nu apucase sa se opreasca la timp si…eh…Vazand ce se intamplase a inceput sa planga amarnic si s-a rugat cat a putut el de tare si de incet in acelasi timp pentru o minune… Sa revina buburuzele la viata!

_____________________

* La protestanti chiar si-a piedut-o si, cu toate astea, inca mai suntem considerati crestini. Se pare insa ca locuitorii calendarului nu erau chiar asaaaaaa…ingaduitori.

P.S. Am presarat aceasta Viata cu cateva din lucrusoarele lui Sirp.

[Papiotele de ata pentru cusut rugaciuni incoerente]

[Acele speciale pentru tras rugaciuni afara din gura ateilor]

[Ceasuldepeurma. Varianta deschis / inchis]

The Scout Books

Adresa recomandata de Cherry.

De cand se stia, nu-i placea sa poarte parul pieptanat. Ii dadea asaaaa…o senzatie de stele necazatoare, etern ordonate intr-o Cale lactee cu carare pe mijloc. Si atunci, rezista cat era in casa. Cand iesea afara isi trecea mainile prin par pana cand parul arata ca niste maini cu degete rasfirate tepos. Cu ele putea sa apuce priviri pistruiate, rochite albastre, pantaloni scurti si genunchi juliti, toate acestea incingand o hora nebuna in jurul crestetului sau…facandu-l sa semene cu un sfant ciufulit, cu parul ca universul inainte de a fi descoperit cu lentila, cu ciobul, cu sticla, cu taisul lunetei.

Se juca, pana intra inapoi in propria’i casa ca intr-o groapa cu carare de mijloc, una nu chiar atat de perfecta ca cea cu care iesise din ea. Nu intelegea nimic din asta si o lua ca atare. Isi inghitea, discret, propria ciufuleala, tinandu-o in burta’i ca pe un parinte drag, la fel de ciufulit ca si dansul. Hora din jurul capului sau inceta sa mai faca zgomot, transformandu’se uneori in durere de cap, alteori in prelingere noroioasa pe pantofiorii noi. Era un chin, iar cararea se transforma in sant, in transeu, in canal de scurgere a tuturor mizeriilor. Il umpleau, il impaiau, il jupuiau de par si de julituri, transformandu’l in primul martir al ciufulitilor. In asteptarea unei noi invieri dupa’amiezice, adormea cu capu’i pieptanat pe propriul cap ciufulit.

Site

1 la 1

Astazi am simtit un impuls – ca si cum un fel de piuneza m-a atins, gingas, cu partea rotunda ca o burta – de a scrie o noua viata de sfant. Stiti, eu ma ocup cu asa ceva. Spre rusinea’mi, evident. Nici un om serios, sanatos la cap, cu inclinatii umaniste pure si atee si post- si trans- si secolul 21 si singularitate si Raymond Kurzweil si nemurire si crize si revolutii in diverse echipamente anti- si post-frig si economie de agora la miezul noptii – cand si unde nu’i tipenie de om – si crize finaciare, care te impung intre coapse, si biblioteca din Alexandria si nici nu mai stiu de unde am inceput si ce am vrut sa spun etc. nu ar face asa ceva. Piuneza s-a intors brusc si nu am mai putut scrie nimic.

Vietile de sfinti arata asaaaaaa ca niste oggglinzi in care poti vedea, odata, propria’ti mizerie si, in acelasi timp, absenta sfantului pe care il tot cauti. Nu-i acolo… Asta e. Next time, caci prin rasuflarea’ti ai aburit in asa hal oglinda incat nici macar pe tine nu te mai poti vedea. De cealalta parte cineva te tot cauta insa, tot ceea ce poate vedea, este propria-ti absenta.

Halul devine halat, il pui pe tine si, cu forte noi, pleci sa intorci piuneza, care nu ar fi vrut sa se intoarca brusc, dar i-ai dat tu un bobarnac din acelea rele, fara parinti, care au rasturnat-o, dureros, pe burta rotunda. Chiar si in cadere ea continua sa-si tina mainile la spate, asa cum le tine intotdeauna. Si ce?, ai spus. “Si ce”?!

Ufff, bine ca te-ai intors si ai desenat, pe aburit, firicelul de fum, semnalul cel vechi, casuta cea nearsa.

Irc

Irc era mai mult decat un tip pasnic. Irc era atat de pasnic incat nici macar perdelele nu-i fluturau la geamuri fara sa-l anunte mai inainte. Nimeni nu avea nimic cu el, ii curgeau mucii ca lumanarile,  cand era racit, pistruii i se iteau de sub unghii din cauza masivei lipse de calciu si in calcaie i se cuibareau toate atingerile de dusumea care ii insotisera cresterea si vizitele. Irc avea insa un defect. Un defect din nastere, pe care nu si-l putea inlatura. E adevarat ca stiinta ajunsese la niste culmi nebanuite, reusind ca prin reverse engineering sa vindece enorm de multe disfunctionalitati. Boala lui Irc insa parea a fi de nevindecat. Fiind din nastere, pentru a o inlatura trebuia sa se mearga atat de invers incat l-ar fi anulat ca fiinta. Ma vor nulifica – ii placea lui sa spuna. Nu se stie de unde invatase el acest cuvant, insa antonimul sau descria foarte bine boala de care suferea Irc. Chiar daca era atat de pasnic, asta nu il facea sa fie adorat de oameni si nici macar iubit… Caci un sfant impur chimic, schiop farmaceutic, este o imposibilitate! Si pentru ca imposibilitatea este o posibilitate nedorita, repetabilitatea era cel mai important lucru in lumea in care traia Irc. Repetabilitatea insemna validitate si…da, lumea in care traia el era plina de sfinti. -1 insa! Unul care nu putea fi validat, pentru ca nu putea fi standardizat, pentru ca nu putea fi repetat.

Ceea ce nu putea Irc al nostru sa faca era sa vada reversul tuturor lucrurilor cu care facea cunostinta. Pentru Irc, usa, geamul, oamenii, animalele, apa de la robinet, tabloul de pe perete, peretele, vecinul de dupa perete, vecinul din tabloul din casa vecinei de dupa peretele vecinului…nu aveau decat avers. Teribil, nu? Asta nu inseamna ca el percepea usa ca pe o zid cu clanta, fereastra spre bulevard – locuia in centru – ca pe un bulevard fotografiat, pisica ca pe un soarece in potenta, apa de la robinet ca pe un zid fara clanta si tot asa… Un pic daaaa, dar nu in totalitate. Reusea sa se spele pe maini, chiar daca uneori o facea la usa, aerisea apartamentul, chiar daca pentru asta uneori botea o fotografie , tinandu-o, fara sa vrea, in aceeasi pozitie, si putea vorbi la telefon cu vecinul de dupa perete tinandu-si capul sub apa de la robinet – care pentru el era un fel de zid al plangerii de care daca te dai cu capul, iata legatura!, iti vor fi auzite rugile, deci cuvintele. Chiar si cele din gand. Adica iti vor fi auzite succesiunile. Deci vecinul il auzea.

Atata timp cat aceste mici iesiri din firea-in-sine se produceau in apartamentul sau din centru, nu era o problema. Omul poate face ce vrea la el acasa. Grav era cand Irc se afla in public… Va puteti imagina?! Fiti atenti la intamplarea asta, si daca nu o sa ajungeti si voi sa-l urati pe Irc inca-i una! Fiind duminica, toti sfintii iesisera la plimbare. Normal nu? Evident. Irc, ca unul ce facea parte din comunitate, iesi si el. Siiiii…iesit a fost.

Toti au ramas cu Coca-Cola’n coltul gurii cand au citit asta. Neinghitita.

Fritz cel mic

Se spune ca demult, tare demult, cerul era atat de aproape de pamant incat oamenii il puteau atinge cu mana. Contrar tuturor asteptarilor, nu am sa ma apuc acum sa contrazic aceasta afirmatie. Trebuie sa recunoastem ca ne aflam, cu totii, in imposibilitatea de a o demonstra falsa. In fond, de ce nu? Lucrurile s-au intamplat demult, cand nimeni din cei ce sunt nu erau, si nici unul din cei ce au fost nu mai sunt. Asadar, suntem la mijlocul drumului.

Oamenii atingeau cu mana cerul. Daca o faceau toti, nu cred ca gestul ca atare avea vreo semnificatie. Stiti cum se spune: cand totul este un miracol, nimic nu mai este miraculos. Se pare insa ca noi, cei de astazi, luam atari lucruri ca pe ceva…diferit. Sau, exprimandu-ne in termeni anglo-saxoni de coloratura provincial-globala, putem exclama: Wow, that’s a real shit! Bun.

Trebuie sa stim insa ca a atinge cerul cu mana era un dar al Zeilor. Un dar facut oamenilor pentru bunatatea lor (a Zeilor) si nu invers. Oamenii nu pot fi niciodata indeajuns de la inaltime pentru a atinge ceva – cerul, spre exemplu. Demult insa, reuseau. Fritz insa nu! Stiti cum e:  in povestile sacre va interveni intotdeauna ceva care sa scurtcircuiteze sistemul. Ba o cadere (in pacat), ba un negru, ba un Fritz, un evreu, ba o femeie etc. Nu intindem lista ca nu-i bine… Mai bine ne concentram pe istoria de fata. Cercul va avea intotdeauna un motiv sa nu se inchida, asa ca nu asta-i important.

Fritz era un tip care a trait, ca toti ceilalti care puteau atinge cerul, demult, tare demult. Traia cu ei, manca cu ei… Sau, mai pe scurt, Fritz nu reusea sa atinga cerul! Ce sa mai… Era prea scund. Mic. Pitic. Fritz era un avorton. Un tampit. Un scurt (circuit). O greseala! Greseala cui?

Oamenii atingeau cerul cu mana ridicata, cu capul si cu multe alte lucruri – atunci cand se aflau in stare de erectie. Zeii erau multumiti de acest lucru, nu insa si de Fritz. El era exceptia sau, cum am spune astazi, era un tip dotat. Fritz se insurase cu o fata a oamenilor – superba, evident – insa progeniturile lor, 5 la numar, erau de aceeasi inaltime cu…, hm, Fritz. Zeii nu il puteau ucide caci, pana la urma, era propria lor creatura. A nu-l recunoaste insemna a nu se recunoaste pe Sine. Insemna a-si nega Creatia, perfectiunea. Inadmisibil. Bun.

Fritz era miracolul pe care nimeni nu si-l dorea. Era, de fapt, singurul sfant-in-viata. Lor le apartin miracolele, in special cele la care te astepti mai putin. Daaa… Fritz facuse 5 copii – nu de unul singur, ci cu nevasta-sa, evident. Nevasta, o femeie superba, care atingea cerul cu capul, capul fiind invaluit intr-o imensa podoaba rosie, s-a cam saturat de Fritz dupa un timp. Pleca dupa un lungan, iar sfantul nostru ramase singur cu cei 5. Istoria nu ne mai spune nimic, insa faptul ca astazi nu atingem, cei mai multi dintre noi, cerul cu mana, nu ar trebui sa ne puna pe ganduri? In fond, cerul e la aceeasi distanta de pamant ca si demult, tare demult, caci multi se lauda ca il pot intelege, pentru ca atinge… Dar, oare, chiar ei sa fie norocosii?