Tag Archives: Sfinti

Chiril din Baskerville

“Great care must then be taken, and it is especially your holiness’s business to undertake this duty, to tell the guild of undertakers to lay a very big and heavy stone upon his grave, for fear he should come back again, and show his changeable mind once more. Let him take his new doctrines to the shades below, and preach to them all day and all night. We are not at all afraid of his dividing them by making public addresses against true religion and by investing an immortal nature with death. He will be stoned not only by ghosts learned in divine law, but also by Nimrod, Pharaoh and Sennacherib, or any other of God’s enemies.”

(Letter of Theodoretus written on the Death of Cyril, Bishop of Alexandria.) [here]

[Courtesy of Al]

Ce era-ul (in constructie)

Dap… M-am intors acasa dupa o zi de munca. Lucram la fabrica de produs infailibilitati. Acolo lucram, alaturi de o gramada de oameni. Oamenii stateau in gramezi acolo. In movile. Printre gramezi ma strecor eu si incerc sa identific unde incep si unde se termina.

Nu e usor sa produci O infailibilitate. E un intreg proces la care se lucreaza enorm de mult timp. Enorm de mult. De aceea cei care reusesc sa primeasca un job acolo sunt siguri ca nu vor fi dati afara prea curand. Sau oricum, nu inainte de a produce macar O infailibilitate.

Acolo am lucrat.

Nu reusisem sa produc nici o infailibilitate. Altii produceau pe banda, rulanta: adevaruri politice, stiintifice, religioase. Adevarurile trebuiau rulate, iar miezul pastrat gol. Teribil ce veselie era acolo. Iar eu eram trist ca o aspirina neinghitita. De ce nu imi iesea?! Cum altii puteau, iar eu nu? Era mai important “cum-ul”, sau “de ce-ul”? Vroiam sa stiu, iar cu ceea ce aveam sa aflu sa rulez prima mea creatie: un mod infailibil de a crea infailibilitati.

A durat prea mult…

Mi-am dat seama, dupa cativa ani, ca, de fapt, ceea ce produceau ei nu erau infalibilitati. “Cineva”, o movila, crease una, odata cu fabrica. Noi, ceilalti, produceam variatiuni. Era o concluzie taboo.

Pentru a fi angajat, nu trebuia sa te indoiesti. Trebuia sa crezi!

La fabrica nu exista miezul noptii. Miezul zilei. Miez de paine. Nu.

Sf. Lucifer

San Lucifero in Catedrala din Cagliari

Probabil ca nu multi au auzit de acest personaj cu un nume atat de cunoscut. Lucifer a fost o figura interesanta din perioada de inceput a crestinismului. Chiar daca a sustinut ortodoxia niceeana si pe Atanasie, a luat-o si el intre coarne la un moment dat.  De la proprii colegi. Stiti cum e cu überortodocsii astia – de orice orientare ar fi ei…

Ca si in cazul apostatilor – de toate tipurile – s-a pus problema, dupa “incheierea” tensiunilor cu Popa Arie, ce ne facem cu episcopii care au aderat la ideile genialului alexandrin? Continuam sa ii recunoastem ca atare, sau nu? Lucifer s-a opus categoric reintroducerii acestora in Biserica, iar opinia i-a fost impartasita de indeajuns de multi fani incat sa creeze o schisma importanta in cadrul Bisericii. Acestia se numeau Luciferieni.

Nu vreau sa intru in prea multe detalii. Ceea ce ramane interesant este ca nu am mai gasit, dupa acest Lucifer, nici un alt caz in care acest nume sa fie folosit in sens…politically correct :D

Este sarbatorit la 20 mai.

Sirp

Irc avea insa un frate. Cand si-a parasit apartamentul mototolit, disparand dupa colturi inexistente, cel care a fost ales sa continuie a fost fratele sau, Sirp. Sirp era un tip serios. Comunitatea insa nu prea tinea cont de acest talent evident, concentrandu-se straniu de mult pe alte apucaturi. Iar Sirp, oricat de mult si-a incretit fruntea, nu a putut intelege motivul.

E adevarat ca era cam aiurit, asam, cu capul in ceva nori cu nume complicate. Dar se imbraca cu gust! Piesa sa preferata era un sortz impodobit cu buburuze. Dap.

Nimic tragic nu se mai intamplase in comunitatea sfintilor de la disparitia lui Irc – nu ca disparitia in sine ar fi fost tragica, dar a creat, asa, un fel de uimire insorita. Ca mai disparea cate unu’ nu era mare problema. Si totusi, intr-o zi, Sirp a aparut pe strada in sortzul sau…fara buburuze…cu ochelarii sparti si capul bandajat. Ce se intamplase nimeni nu trebuia sa povesteasca. Reputatia calendarului ar fi suferit o cadere dramatica, sfarsind prin a arata ca o farfurie muscata. Si nimeni nu vrea sa manance din farfurii muscate, nu-i asa? Nu. Adevarul este insa ca, chiar daca ar fi vrut cineva sa povesteasca, nu ar fi putut.

[Revista preferata a lui Sirp]

Sirp se auzi strigat de pe geam de o rugaciune. Era in apartamentul lui Irc. Vrand sa raspunda cat mai grabnic cererii s-a intors brusc si, din cauza ca nu cunoastea topografia locului, a dat cu capul de un cuier de haine care, culmea, arata ca o…ma rog…ca o…soba! Arata ca o soba. Si el a dat cu capul de el / ea, creind astfel o teribila confuzie in mintea sa. Cand totusi confuzia s-a terminat – Sirp a declarat ca s-a dat cu capul de ceva neutru – marea tragedie s-a revelat! Toate! Toate! TOATE buburuzele de pe sortzul sau disparusera. Isi luasera zborul, naiba stie, dar nu mai erau acolo! Nu. Nu mai erau. Iar Sirp a intrat intr-o stare de profundaaaaaa disperare. Devenise invizibil! Adica nu chiar invizibil…ci de nerecunoscut. Nimeni nu stia cine e tipu’ ala cu sortz maro, care se plimba, cu capul spart, prin calendarul lor. Sirp nu mai avea buburuze, iar acest lucru era asa ca si cum Gheorghe si-ar pierde balaurul sau Maria…fecioria*. Dap. Asa era. Toti il vedeau, insa nimeni nu stia cine e. Din aceasta cauza, EVIDENT, nimeni nu putea sa povesteasca ce se intamplase. Cel mult puteau spune ca Sirp disparuse…puff… Gata.

Ceea ce Sirp insa nu stia, si nimeni nu stia!, era urmatorul lucru: rugaciunea pe care el o auzise era a unui copilas biciclist care, in goana sa, daduse peste o nunta de buburuze. Nu apucase sa se opreasca la timp si…eh…Vazand ce se intamplase a inceput sa planga amarnic si s-a rugat cat a putut el de tare si de incet in acelasi timp pentru o minune… Sa revina buburuzele la viata!

_____________________

* La protestanti chiar si-a piedut-o si, cu toate astea, inca mai suntem considerati crestini. Se pare insa ca locuitorii calendarului nu erau chiar asaaaaaa…ingaduitori.

P.S. Am presarat aceasta Viata cu cateva din lucrusoarele lui Sirp.

[Papiotele de ata pentru cusut rugaciuni incoerente]

[Acele speciale pentru tras rugaciuni afara din gura ateilor]

[Ceasuldepeurma. Varianta deschis / inchis]

The Scout Books

Adresa recomandata de Cherry.

De cand se stia, nu-i placea sa poarte parul pieptanat. Ii dadea asaaaa…o senzatie de stele necazatoare, etern ordonate intr-o Cale lactee cu carare pe mijloc. Si atunci, rezista cat era in casa. Cand iesea afara isi trecea mainile prin par pana cand parul arata ca niste maini cu degete rasfirate tepos. Cu ele putea sa apuce priviri pistruiate, rochite albastre, pantaloni scurti si genunchi juliti, toate acestea incingand o hora nebuna in jurul crestetului sau…facandu-l sa semene cu un sfant ciufulit, cu parul ca universul inainte de a fi descoperit cu lentila, cu ciobul, cu sticla, cu taisul lunetei.

Se juca, pana intra inapoi in propria’i casa ca intr-o groapa cu carare de mijloc, una nu chiar atat de perfecta ca cea cu care iesise din ea. Nu intelegea nimic din asta si o lua ca atare. Isi inghitea, discret, propria ciufuleala, tinandu-o in burta’i ca pe un parinte drag, la fel de ciufulit ca si dansul. Hora din jurul capului sau inceta sa mai faca zgomot, transformandu’se uneori in durere de cap, alteori in prelingere noroioasa pe pantofiorii noi. Era un chin, iar cararea se transforma in sant, in transeu, in canal de scurgere a tuturor mizeriilor. Il umpleau, il impaiau, il jupuiau de par si de julituri, transformandu’l in primul martir al ciufulitilor. In asteptarea unei noi invieri dupa’amiezice, adormea cu capu’i pieptanat pe propriul cap ciufulit.

Site

Irc

Irc era mai mult decat un tip pasnic. Irc era atat de pasnic incat nici macar perdelele nu-i fluturau la geamuri fara sa-l anunte mai inainte. Nimeni nu avea nimic cu el, ii curgeau mucii ca lumanarile,  cand era racit, pistruii i se iteau de sub unghii din cauza masivei lipse de calciu si in calcaie i se cuibareau toate atingerile de dusumea care ii insotisera cresterea si vizitele. Irc avea insa un defect. Un defect din nastere, pe care nu si-l putea inlatura. E adevarat ca stiinta ajunsese la niste culmi nebanuite, reusind ca prin reverse engineering sa vindece enorm de multe disfunctionalitati. Boala lui Irc insa parea a fi de nevindecat. Fiind din nastere, pentru a o inlatura trebuia sa se mearga atat de invers incat l-ar fi anulat ca fiinta. Ma vor nulifica – ii placea lui sa spuna. Nu se stie de unde invatase el acest cuvant, insa antonimul sau descria foarte bine boala de care suferea Irc. Chiar daca era atat de pasnic, asta nu il facea sa fie adorat de oameni si nici macar iubit… Caci un sfant impur chimic, schiop farmaceutic, este o imposibilitate! Si pentru ca imposibilitatea este o posibilitate nedorita, repetabilitatea era cel mai important lucru in lumea in care traia Irc. Repetabilitatea insemna validitate si…da, lumea in care traia el era plina de sfinti. -1 insa! Unul care nu putea fi validat, pentru ca nu putea fi standardizat, pentru ca nu putea fi repetat.

Ceea ce nu putea Irc al nostru sa faca era sa vada reversul tuturor lucrurilor cu care facea cunostinta. Pentru Irc, usa, geamul, oamenii, animalele, apa de la robinet, tabloul de pe perete, peretele, vecinul de dupa perete, vecinul din tabloul din casa vecinei de dupa peretele vecinului…nu aveau decat avers. Teribil, nu? Asta nu inseamna ca el percepea usa ca pe o zid cu clanta, fereastra spre bulevard – locuia in centru – ca pe un bulevard fotografiat, pisica ca pe un soarece in potenta, apa de la robinet ca pe un zid fara clanta si tot asa… Un pic daaaa, dar nu in totalitate. Reusea sa se spele pe maini, chiar daca uneori o facea la usa, aerisea apartamentul, chiar daca pentru asta uneori botea o fotografie , tinandu-o, fara sa vrea, in aceeasi pozitie, si putea vorbi la telefon cu vecinul de dupa perete tinandu-si capul sub apa de la robinet – care pentru el era un fel de zid al plangerii de care daca te dai cu capul, iata legatura!, iti vor fi auzite rugile, deci cuvintele. Chiar si cele din gand. Adica iti vor fi auzite succesiunile. Deci vecinul il auzea.

Atata timp cat aceste mici iesiri din firea-in-sine se produceau in apartamentul sau din centru, nu era o problema. Omul poate face ce vrea la el acasa. Grav era cand Irc se afla in public… Va puteti imagina?! Fiti atenti la intamplarea asta, si daca nu o sa ajungeti si voi sa-l urati pe Irc inca-i una! Fiind duminica, toti sfintii iesisera la plimbare. Normal nu? Evident. Irc, ca unul ce facea parte din comunitate, iesi si el. Siiiii…iesit a fost.

Toti au ramas cu Coca-Cola’n coltul gurii cand au citit asta. Neinghitita.

Viata lui Apolausis, sfantul minunilor inutile

Murise linistit. Asa. Discret… ca o floare ce cade din copacul aflat in spatele casei. Nimeni nu il mai vazuse de ani buni pe ulita.

Apolausis. Habar nu aveau de existenta-i trista, saraca, inutila.

Incepand cu primele scancete, viata sa se pierde in negura indiferentei.

Sunt putine marturiile care se mai pastreaza despre dansul. Unele franturi ni le spun cainii, pe care Apolausis i-a vindecat de turbare, sarutandu-i pe botul plin de bale, lemnele din soba, pe care le-a facut sa inverzeasca chiar acolo, in mijlocul vapaii, bagand spaima in tinerii care il invitasera sa le sfinteasca proprietatile si nu sa se apuce de nu’s ce vrajitorii stranii. Bineinteles ca nu l-au mai chemat niciodata pe la ei.

Lui Apolausis ii placea sa locuiasca in casutele invesmantate in zapada, desenate de Andy, cel mai bun prieten al sau, pe geamurile aburite din mijlocul iernii. Acolo, inlauntru, pazit de anotimpurile rele, isi facea rugaciunile. Avea o cartulie mica, mostenita de la bunicul sau, plina de cereri. Dupa citirea uneia dintre ele, potrivite momentului si nevoii, Apolasius se pierdea in lungi explicatii. Dumnezeu, zicea el tocului usii, trebuie sa stie nu numai ceea ce vrem, ci si de ce vrem ceea ce vrem! Este important, asculta-ma pe mine! Multi cer, dar habar nu au de consecinte… Iar tocul usii ramanea drept si plin de aschii, ca o aurora boreala.

…iar casutele aveau intotdeauna un firisor de fum, ce iesea pe cosul dreptunghiular, ca mintea unui ostas.

Astazi se odihneste in racla din marea catedrala din Centru. L-au descoperit, dupa ani, in casuta sa de abur, care se topise din cauza primaverii. Era neputrezit, curat si luminos. Declarat Sfant imediat, a fost legat la gura – ca nu cumva sa aiba idei nastrusnice.

Nu s-au putut hotari nici cum peste ce breasla sa il puna ocrotitor sau caror probleme ajutator. S-a nascut schisma, una puternica. Unii ziceau ca ar trebui numit patronul navigatorilor deoarece il auzisera cum, intr-o noapte, soptea unei gropi din mijlocul ulitei sa lase steaua moarta si ingropata in propria eclipsa, sa iasa din nou afara, pe cer, sa o vada toti si sa inteleaga numarul punctelor cardinale, sa vada ca exista un imprejur, un cerc magic in care stau si altii de care ar fi bine sa le pese! Altii spuneau: Nu! Astea sunt apocrife, fara nici o baza. Apolausis ar trebui numit protectorul celor care au ochelari cu dioptrii gresite. Iar argumentul nostru este cunoscut de toata lumea: sunt peste tot! Ne invadeaza din dulapuri, din pivnite si spalatorii regale. Ies hoardele celor ce nu stiu sa priveasca lumea cu ochi curati, netulburi. Isi ling talpile a predestinare, vrand, de fapt, sa sarute maini de domnisoara in calduri. Sunt rusinea noastra, copiii nedoriti ai lobului drept cerebral, cei care si-au uitat matematicile pe mesele incarcate de dulciuri ale bunicilor. Ce vreti?! Sa ajungeti si voi ca ei? Afara, afara, urlau ei la schismaticii cu pretentii de navigatori. Sunteti bolnavi si nu va dati seama. Rugati-va la Apolausis sa va curete mintea de eclipse si ochii de lentile! Pocaiti-vaaaaaaaa caci iata, durerea celor ce scrijelesc retina a luat sfarsit… Si sfarsiti, se prabuseau langa racla acoperita de sarutari de domnisoare in calduri… Ei erau revelatia noului ev. Ei! Iar Sfantul stia si ii ajuta.

De marea sarbatoare a orasului, catedrala se umplea pana la refuz. Darurile oferite la capataiul lui Apolausis depaseau imaginatia ereticilor schismatici care, adunati intr-un subsol de bloc semiprabusit, savarseau ritualuri ciudate in cinstea Sfantului. Adevarul este ca cei din Centru se cam rusinau cu el. Tot ceea ce oamenii cereau, se implinea pe dos, pe langa, inutil. Unul a venit sa cerseasca indurare: vreau sa nu mai fiu batjocorit de prieteni! Sa ma iubeasca Ioana, prietena mea! Si, in plus, sa fiu bogat! Iar sfantul, tacut si discret, l-a ajutat dandu-i o moarte grabnica, fara dureri si spaime. Imediat dupa, toti prietenii au venit sa depuna daruri scumpe la racla – scapasera de idiotul ala, asta. Venise si Ioana cu ei, la brat cu noul sau iubit – bogat, frumos si increzator in puterea sfantului. Cum sa nu dai slava si marire Divinitatii pentru o astfel de binecuvantare?! Cum?! Cum?!

Anii treceau si miracolele se inmulteau: acoperite, scuzate, iertate, incetosate unele de altele. Cei ce aveau dioptrii gresite se imbulzeau spre a face donatii scumpe pentru ca cererea lor se implinise altora. Dar marea tragedie a venit in noaptea de iarna cand Andy a intrat, si el, pentru prima data in Catedrala. Nu a cerut nimic ci, tacut si neobservat, a desenat pe aurul lucios al raclei, aburite de multimea candelelor si a lumanarilor vesnic arzande, o casuta invesmantata in nea… si a plecat. Nimeni nu il bagase in seama. La ce bun? Nu lasase nici un dar, plocon, oferta… Un credincios inexistent! Si basta!

Ora inchiderii a venit in acea zi foarte devreme. Ramasese aprinsa doar o candela deasupra. Apolausis a deschis un ochi, apoi pe celalalt, a inaltat o mana neputrezita si a varsat candela aprinsa peste dansul. Uleiul a inceput imediat sa arda in valvatai. Trupul slavit s-a prefacut intr-o mana de cenusa cenusie, ca a oricarui muritor. Dimineata, oamenii de incredere au venit sa stranga, sa faca, sa dreaga, sa curete. Au observat imediat ca sfantul lor nu mai este! O mana de cenusa doar… Cenusie. I-au chemat intr-un suflet pe preotii care, imediat au dispus aruncarea acelei gramezi infame afara, in spatele Catedralei. Afara! Afara! Si au spus tuturor ca Sfantul se inaltase la cer dar ca, in schimb, le lasase racla…facatoare de minuni ca si dansul!

Nu au observat insa un singur lucru: Andy, cand venise la amicul sau si desenase casuta pe aurul lucios, nu facuse micuta dara de fum ce iesea pe cosul dreptunghiular, ca mintea unui ostas. In timpul incendiului, casuta nu se topise ci ramasese, neobservata de nimeni, intiparita, adanc si de nesters, acolo unde fusese desenata. Doar ca acum, pe cos, iesea un firicel de fum…