Tag Archives: Prostii

Vers’eteteeee

…si spunea:

“Intregul este altceva decat suma partilor.”

Dap, recunosc ca nu imi place poezia. Adica nu imi place pentru ca nu o inteleg, nu pentru ca nu imi place asa, fara motiv. Nu o inteleg, si gata. Bun. Cum ar spune unii: nu am organ pentru poezie.

Si mi’am adus aminte ce scria nesuferitu’ de Noica pe undeva:

Poetii de astazi dispretuiesc rima. Si atunci fac si ei ce pot: suprarealism, poezie de idei… Si isi inchipuie ca triumfa asupra platitudinii – pentru ca rima este si un izvor de mare platitudine.

Ajungi un bun versificator, un virtuoz al rimei, un Liszt al sfarsitului de fraza, dar niciodata un poet. Lumea este plina de buni versificatori. De virtuozi. Mie imi place mult poezia cu rima deoarece este foarte tehnica: ai ritm, ai trohei, ai accente, ai picioruse, ai spirite, ai tot-ce-trebuie sa o iei la fuga. Cu cat te impiedici mai putin, cu atat mai bine. De aceea m-a fascinat imnografia bizantina. Teribile chestii si a naibii de pilictisitoare.

Nu sunt un expert in marea arta a poeziei. Nu luati de bune randurile scrise in acest post. Ele apartin unui tip care nu intelege decat combinatorica, si nu intregul. Trist, caci asa cum spunea, din nou, intregul e mai adevarat decat partea si miracolul apartine intregului. Partea isi are slabiciunile ei.

Zornaituri satanice

Am sa va spun o povestioara referitoare la ingeri cazuti, la sfinti clopotari si la alte nebunii divine.

Nu foarte demult, printr-o manastire si-a facut salas o tipa cam ciudata… In sensul ca nu prea socializa cu celelalte membre ale comunitatii. Sa spunem ca se numea Lucia. Din cauza ca nu vorbea prea mult si raspundea intrebarilor cam in doi peri, Maica superioara a ajuns la concluzia ca tipa e cam tare de urechi – ca sa nu spunem altfel – si ca, chiar daca arata curatel, ar fi de dorit sa nu i se puna pe umeri responsabilitati prea mari. Asa ca a fost oranduita sa bata clopotele la inceputul slujbelor. Anii au trecut, iar unii din membrii comunitatii au murit. Putini au mai venit. Lucia continua sa zdrangane clopotele inainte de fiecare slujba, dar si inainte de fiecare incendiu din satul vecin. Evident, nimeni nu a facut conexiuni… Ceea ce ei nu stiau era ca tipa avea o viata personala cam neplacuta. In chilia sa isi muncea mintile si trupul cat putea de mult pentru a ajunge nu la sfintenie (barbi invechite, gandea ea in secret) si nici la desavarsire (un sfant nu este intotdeauna si desavarsit), ci la…la… La ce?! La ce?! La ceeee?! La nimic. Se chinuia sa nu ajunga la nimic! Vroia sa ramana asa cum e. Asa cum e.

Credeti ca e usor?

Intr-o noapte, spre dimineata, inainte de a incepe slujba, tipa s-a dus in clopotnita putin mai devreme decat obisnuia. La un moment dat i s-a aratat un demon. Cum arata acel demon – sunt sigur ca sunteti curiosi sa aflati – ? Ei bine, nu arata in nici un fel. Era doar un simtamant de groaza, o groaza atat de puternica incat simti gust dulce in gura. O groaza aproape materiala ce cade peste cel care o traieste ca fulgii de nea – inghetati, perfecti, impredictibili, muti. Mutenia este rezultatul unei asemenea experiente. Mutenia mintala sau fizica. Sau ambele. Fereasca… Deci, tipei i s-a aratat un demon. Imediat, ea l-a prins in brate si i-a tipat: canta! CANTA! CANTAAAAA! Canta Trisaghionul! Demonul se zbatea in stransoarea feciorelnica (?) doar, doar o scapa. Vazand insa ca nu-i bai, a inceput sa cante respectivul imn. Dupa primele cuvinte, a inceput sa arda in flacari. Cu cat canta mai departe, cu atat valvataiele se mareau, iar demonul urla de durere. Ciudat, nimeni nu se alarma la auzul acelor ragete. Nimeni. Dormeau… In momentul in care creatura infernala a ajuns la cuvintele:

miluieste-ne pe noi!

o lumina asurzitoare s-a vazut. Demonul nu mai era. In locul sau se afla un inger innebunitor de frumos. Demonul obtinuse salvarea divina. Mana intinsa a fost apucata, iar cele care strangeau nu mai erau.

Cand surorile, alertate de faptul ca nimeni nu sunase clopotele, au urcat in turn – toate, din ratiuni de socializare – nu au gasit pe nimeni acolo. Tipa cea aproape muta nu s-a mai aratat niciodata in manastire. Uneori insa, in noptile lungi de iarna, fulgii de zapada nu cad, sus, in turn, pe o anumita portiune. Iar daca vantul  puternic nu ar rasfira zapada atat de repede, s-ar vedea ca forma fara zapada ar fi cea a unui inger.

Frecvente de inceput de secol

Asa cum exista colectionari de radiouri, asa exista colectionari de pocnituri, paraituri, fasaituri, de intre-posturi, de frecvente ce nu mai exista, de “misca antena mai la stanga, mai la stanga, maaai”, de “taci din gura ca nu aud ce spune!”, de “iar s-a rupt ata de la frecventiometru”, de “ce faina e luminita aia verde din dreapta sus! Pot sa o ating? Nu!”, de “Afganistan?!”, de “unde mai repara asa ceva?!”, de “mai sterge si tu radioul ala de praf” si de multe altele.

Continue reading Frecvente de inceput de secol

Desfraul estetic al mortii (II)

Post dedicat Omidei.

Scriam intr-un post trecut despre o casa in care am locuit. Acea casa era una in care vechea Evropa inca isi mai facea simtit suflul. Fiind construita in perioada Renasterii, ea a ramas intacta in interior, doar exteriorul suferind mici transformari in timpul barocului tarziu  – cand a fost restaurata pentru ultima data.

Cand am plecat de acolo, am luat cu mine ca amintire cateva din vechile fise. Le consider a fi niste opere de arta  – scrise de mana cu penita, cine stie cu cat timp in urma, pe ambele fete. Cateva dintre ele, avers/revers…

averse

reverse

averse

reverse

Cum arata biblioteca despre care vorbeam: