Tag Archives: Mediocritate

ECMania: Jarrett & Bach

[ECM New Series 1513/14]

Ascultand interpretarea oferita de Jarrett la suitele franceze a lui Bach mi-am adus instant aminte de un album exceptional, unu’ care se va afla etern in panoplia discografica a Lanternativei. Este vorba, evident, de Gorgoroth’s Destroyer (or About How to Philosophize with the Hammer) [1998]. Pentru exemplificare, vezi coperta mai sus. Bun.

Jarrett a esuat in a filosofa pe muzica lui Bach. A avut tot ce trebuie. Minus ciocanul.

P.S. Mi-ar place enorm sa aud o interpretare Gorgoroth la Bach.

Vers’eteteeee

…si spunea:

“Intregul este altceva decat suma partilor.”

Dap, recunosc ca nu imi place poezia. Adica nu imi place pentru ca nu o inteleg, nu pentru ca nu imi place asa, fara motiv. Nu o inteleg, si gata. Bun. Cum ar spune unii: nu am organ pentru poezie.

Si mi’am adus aminte ce scria nesuferitu’ de Noica pe undeva:

Poetii de astazi dispretuiesc rima. Si atunci fac si ei ce pot: suprarealism, poezie de idei… Si isi inchipuie ca triumfa asupra platitudinii – pentru ca rima este si un izvor de mare platitudine.

Ajungi un bun versificator, un virtuoz al rimei, un Liszt al sfarsitului de fraza, dar niciodata un poet. Lumea este plina de buni versificatori. De virtuozi. Mie imi place mult poezia cu rima deoarece este foarte tehnica: ai ritm, ai trohei, ai accente, ai picioruse, ai spirite, ai tot-ce-trebuie sa o iei la fuga. Cu cat te impiedici mai putin, cu atat mai bine. De aceea m-a fascinat imnografia bizantina. Teribile chestii si a naibii de pilictisitoare.

Nu sunt un expert in marea arta a poeziei. Nu luati de bune randurile scrise in acest post. Ele apartin unui tip care nu intelege decat combinatorica, si nu intregul. Trist, caci asa cum spunea, din nou, intregul e mai adevarat decat partea si miracolul apartine intregului. Partea isi are slabiciunile ei.

Printre

Statea la masa cu picioare mai lungi decat ale sale si incerca sa-si stoarca creierii pentru a compune o scrisoare. O scrisoare de dragoste, evident. Bun. Trecusera cateva ore insa, dupa cateva incercari neecologice ce umplusera cosul de gunoi, se holba in fata unei noi hartii albe, absolut identice cu prima.

Nu avea nici cea mai mica idee cum ar trebui sa arate o asemenea scrisoare. Se stramba ca o mumie atinsa de englezi. Cum ar trebui sa arate?! Forma era mai importanta decat textul. Cum ar trebui sa sune, cred ca suna mai bine. Deci, facem lista, gandi. Dumnezeule… Nu. Ba da. Nu poti sa scrii o scrisoare pana ce nu intelegi ce, cum, cui, de ce, cand. Ba chiar si “pana cand” devine obligatoriu. Daca “pana cand’ul” risca sa se prelungeasca prea mult s’ar putea sa nu mai fie nevoie de o buna parte din chestiunile enumerate mai sus. Reducem.

Adica, nu prea intelegea. Parerea sa era ca o asemenea scrisoare trebuia mazgalita la sfarsitul vietii, sau ma rog, pe acolo – nu poti prevedea chiar totul, mai ales in ziua de astazi. Stai o viata cu persoana, te lamuresti daca merita, sau nu, sa arunci un toc de hartie pe fereastra, la gunoi… Da. Dar vezi, una e sa gandesti, alta e sa vrei. El gandea asa – asteptam, aruncam pe fereastra etc., dar totusi vroia sa scrie scrisoarea. Chiar serios, no. Scrisorica. Acum. Se holba.

Stimata…

Draga…

Dom’le, astea’s chestii din filmele de groaza. Fara. Si incepu:

N.

Titlu.

Te rog sa consideri aceasta scrisoare a mea ca pe…

Da, ca pe un act de binefacere la caminul de batrani. Nu’i bun deloc!, se gandi. La naiba, sunt economist, nu barbolog italian cu par pe piept si mandolina’n pantaloni. Pardon. Sunt momente in viata, unii le numesc decisive, in care trebuie sa devii scriitor. Asta e… Nu filosof, nu economist, nu matematician, nu programator. Nu se stie de ce, dar asta e. Adica e complicat. Iar el tocmai luase cunostinta de acest lucru. Trecea asudat si aburit prin momentul respectiv care’si prelungea, periculos de mult pentru tensiunea sa arteriala, decisivitatea. Pana cand’icitatea. Riscul de a nu fi in stare sa devina ceea ce simtea ca trebuie sa devina risca sa devina major. Oare isi dorea intr’adevar sa devina? Din nou?! Cu un optimism ce arata ca un grafic al economiei Finladei de pe la inceputul anilor ’90* se gandi totusi ca titlul nu era rau deloc. Arata chiar…erotic. N. Stia din experienta sa de broker ca elitele, zeii din panteonul econonomiei mondiale, isi bazeaza prea putin analizele si pronosticurile pe ratiune, cat pe intuitie**. Invatase sa-si foloseasca acest ochi al soacrei deosebit de bine in meseria sa insa nu functiona si in acest context. Sau, ma rog, functiona scartaind. N. O scartiala promitatoare, cu toate acestea. Mai departe.

Un amic il pusese in garda ceva timp in urma spunandu’i ca, de fapt, nu atat randurile dintr-o scrisoare de dragoste conteaza, ci intre-randurile! Ceea ce sugerezi intre randuri este mai important decat ceea ce incerci sa exprimi prin randuri. Intre randuri. Huh?! Pentru a avea intre-randuri expresive am totusi nevoie de ceva randuri, se gandi. Si tocmai acele “ceva randuri” lipsesc, fir’ar a dracului de intre si de sub si… Auzi, stii ce? Cred ca pana la urma prea putin imi pasa de N. Imi pasa, hai sa nu o fac pe’a Julien Benda, dar …nu merita efortul. Adica merita, dar ma depaseste. Adica, scuza’ma. Nu am de unde sa vars atata creativitate incat sa umplu o pagina cu intre-randuri. Iar daca ea asteapta sa-i dorm pe presul de la usa si sa-i arunc prin geam gramezi de flori si intre-randuri subtile si ranjite, si sa o invit la filme care nu’i plac nici ei si nici mie – stiu sigur asta – si sa o duc la mare, sa ne scaldam goi in apus de soare finlandez, si sa’i cumpar… Da’ de unde!

Se ridica de la masa, isi lua cheile si striga: draga, ies un pic. Din alta camera se auzi glasul lui N.: ok. Ai grija de tine. Si…auzi?

Da?

Stia ca surasese. Cum altfel? Erau impreuna de atata timp. Putea citi printre randuri.

_____

* Pentru neinitiati: cadere totala, absoluta.

** Stiti cum e cu legea aia teribila, careia nimeni nu reuseste sa-i dea de capat: Rational choices by rational players, can lead to bad outcomes.

Fritz cel mic

Se spune ca demult, tare demult, cerul era atat de aproape de pamant incat oamenii il puteau atinge cu mana. Contrar tuturor asteptarilor, nu am sa ma apuc acum sa contrazic aceasta afirmatie. Trebuie sa recunoastem ca ne aflam, cu totii, in imposibilitatea de a o demonstra falsa. In fond, de ce nu? Lucrurile s-au intamplat demult, cand nimeni din cei ce sunt nu erau, si nici unul din cei ce au fost nu mai sunt. Asadar, suntem la mijlocul drumului.

Oamenii atingeau cu mana cerul. Daca o faceau toti, nu cred ca gestul ca atare avea vreo semnificatie. Stiti cum se spune: cand totul este un miracol, nimic nu mai este miraculos. Se pare insa ca noi, cei de astazi, luam atari lucruri ca pe ceva…diferit. Sau, exprimandu-ne in termeni anglo-saxoni de coloratura provincial-globala, putem exclama: Wow, that’s a real shit! Bun.

Trebuie sa stim insa ca a atinge cerul cu mana era un dar al Zeilor. Un dar facut oamenilor pentru bunatatea lor (a Zeilor) si nu invers. Oamenii nu pot fi niciodata indeajuns de la inaltime pentru a atinge ceva – cerul, spre exemplu. Demult insa, reuseau. Fritz insa nu! Stiti cum e:  in povestile sacre va interveni intotdeauna ceva care sa scurtcircuiteze sistemul. Ba o cadere (in pacat), ba un negru, ba un Fritz, un evreu, ba o femeie etc. Nu intindem lista ca nu-i bine… Mai bine ne concentram pe istoria de fata. Cercul va avea intotdeauna un motiv sa nu se inchida, asa ca nu asta-i important.

Fritz era un tip care a trait, ca toti ceilalti care puteau atinge cerul, demult, tare demult. Traia cu ei, manca cu ei… Sau, mai pe scurt, Fritz nu reusea sa atinga cerul! Ce sa mai… Era prea scund. Mic. Pitic. Fritz era un avorton. Un tampit. Un scurt (circuit). O greseala! Greseala cui?

Oamenii atingeau cerul cu mana ridicata, cu capul si cu multe alte lucruri – atunci cand se aflau in stare de erectie. Zeii erau multumiti de acest lucru, nu insa si de Fritz. El era exceptia sau, cum am spune astazi, era un tip dotat. Fritz se insurase cu o fata a oamenilor – superba, evident – insa progeniturile lor, 5 la numar, erau de aceeasi inaltime cu…, hm, Fritz. Zeii nu il puteau ucide caci, pana la urma, era propria lor creatura. A nu-l recunoaste insemna a nu se recunoaste pe Sine. Insemna a-si nega Creatia, perfectiunea. Inadmisibil. Bun.

Fritz era miracolul pe care nimeni nu si-l dorea. Era, de fapt, singurul sfant-in-viata. Lor le apartin miracolele, in special cele la care te astepti mai putin. Daaa… Fritz facuse 5 copii – nu de unul singur, ci cu nevasta-sa, evident. Nevasta, o femeie superba, care atingea cerul cu capul, capul fiind invaluit intr-o imensa podoaba rosie, s-a cam saturat de Fritz dupa un timp. Pleca dupa un lungan, iar sfantul nostru ramase singur cu cei 5. Istoria nu ne mai spune nimic, insa faptul ca astazi nu atingem, cei mai multi dintre noi, cerul cu mana, nu ar trebui sa ne puna pe ganduri? In fond, cerul e la aceeasi distanta de pamant ca si demult, tare demult, caci multi se lauda ca il pot intelege, pentru ca atinge… Dar, oare, chiar ei sa fie norocosii?