Tag Archives: homosexualitate

Finlanda acum (III) – Hymypoika

Senzatia pe care o ai privind acest film este urmatoarea: ai o furculita intre dinti si musti in continuu din ea.

Hymypoika aka Nuoret jumalat aka Brändö este un film cu purici, cu o fecundare dureroasa intre alb-negru si color, cu o coloana sonora care te indeamna la autodesfigurare cu ciobul de sticla in timp ce plutesti, nebun, dar vesel, intre doua camere de luat vederi. Hymypoika este un film in care oameni se tradeaza unii pe altii oficial, cu zambetul pe buze. Iar rezultatul este vizionat pe ecrane mari, in case de tineri instariti, cu mana vesnic in chiloti. Hymypoika – un film in timpul caruia poti vomita in voie, oficial si, eventual, filmat.

Finlanda acum (I) – Pekko Pesonen

Acest post este dedicat lui Laura.

Ceea ce puteti citi mai sus nu este numele unui medicament contra alergiei, ci a unui regizor finlandez. Pentru ca tocmai m-am intors dintr-o calatorie in Finlanda, m-am gandit ca ar fi cel mai potrivit moment pentru a va prezenta aceasta figura interesanta (alaturi de alte cateva ce vor urma) din atat de putin cunoscuta scoala de film finlandeza.

Filmul nordic, cu putine exceptii, nu prea se incadreaza in categoria happy end, familia felice si cool college life. Categoriile cele mai des intalnite sunt kaamos (noaptea nordica), depresia, alcoolismul si nevoia disperata de afectiune.

Lapsia…, un film dureros de adevarat. Unul care ne arunca in fata foarte multe lucruri incomode, atat de incomode incat, de fiecare data cand ne aducem aminte de ele, ne trec fiorii. Am invatat a naibii de repede sa ne ascundem incapacitatea de a avea o familie, o relatie (in cel mai deplin sens) si de a ne asuma responsabilitatea acesteia, in spatele unor “scuze” ca: Noi suntem moderni, draga! Pentru noi cariera si succesul sunt pe primul locO sa avem si copii cand ne vom permite luxul de a sta degeaba si de a suporta racnetele acestora! Pana atunci preferam sa fim liberi si sa radem de prietenii din copilarie, care au deja burta si cearcane sub ochi de la atata “bunastare” si “bucurie” familiala.

Si radem… pana la un punct. Un punct care se transforma intr-o linie periculos de abrupta, de neinteleasa, asa cum vedem ca s-a intamplat in viata lui Venla si Antero.

Antero este unul dintre noi, unul nepregatit, un infantil ce nu a trecut de varsta adolescentei acneice, chiar daca are ceva peste 30 de ani. Caci societatea de astazi incurajeaza mitul eternei tinereti, nu-i asa? Venla pare a fi mai matura. Pare a avea niste idealuri mai pamantene. Iar modul in care ea va ajunge sa si le realizeze este unul neasteptat. Unul in care suferinta este punctul de plecare, liantul relatiei, motivul despartirii si justificarea reintalnirii.

Un film finlandez care isi permite luxul de a se opri critic, indelung si aproape intelegator asupra naturii umane nu in general, ci incarnata in niste caractere foarte bine definite, ce au parti bune, parti rele, parti stangi si parti drepte. Caractere ce cresc busuioc pe balcon, dar isi hranesc prietena cu anticonceptionale fara ca aceasta sa stie, personaje ce poarta halat alb si dau sfaturi matrimoniale la altii, dar au mari probleme in a-si aranja propria casa, in a-si gasi propria identitate (o alta gaselnita terminologica contemporana), oferi raspunsul de care ii este atat de frica. Acestia 2 au asteptat 15 ani. Pana a aparut Satu. A treia, cu propriile frustrari, modernitati, probleme.

Lapsia… este un film ce ne invata cum sa (nu) fim maturi si moderni, ca a fi impreuna cu o persoana nu inseamna nici pe departe a fi impreuna cu acea persoana, ca termenul homosexualitate ar trebui, uneori, curatit de una dintre cele doua parti care il compun. Uneori. Si pe rand.

Francesca Woodman: mantuirea de dupa colt

Francesca a avut prieteni si prietene. Am cunoscut cativa din acestia, la Roma, astazi oameni in toata firea (?), dintre ei unii devenindu-mi buni prieteni. Altii, vesnici dusmani. Cu ceva ani in urma aveam in proiect sa scriu un eseu despre arta lui Francesca. Drept urmare, am intrebat doi dintre fostii sai amici ce imi pot povesti despre americanca.

Unul, foarte apropiat de Francesca in timpurile trecute, are deschis un mic magazin de fotografie si carti rare, facand afaceri destul de bune cu originale din fotografiile fetei care-nu-avea-ce-sa-manace. Detinator al unui exemplar din ravnita Some Disordered Interior Geometries, si a catorva altor documente importante, acest Unul a fost prima mea etapa in adunarea de materiale pentru eseu. Am intrat in micutul magazin si, dupa ce m-am prezentat si i-am comunicat scopul vizitei, tipul a ranjit larg si m-a intrebat: ce ai citit deja despre Francesca? Eh, lovitura directa, upercut sub barba, clatinare puternica dar… nu am cazut! Tipul intrase, cu senilele, direct pe teritoriul meu. Citisem tot ceea ce gasisem, si inca ceva pe deasupra. Ei si? Nimic nu s-ar fi comparat cu marturia unui prieten, nu-i asa? Unuia care o cunoscuse, o iubise, incercase sa o inteleaga. I-am zis: Nu am citit nimic. Ma gandeam sa scriu eseul doar bazandu-ma pe info de prima mana si nu de mana a doua. Tipul, ultra annoiato: eh, cum mai imi pierd eu timpul sa iti repet ceea ce altii deja au scrisIn fine, te intreb: iti plac fotografiile lui Francesca, nu-i asa? Well Sir, ii zic eu, sa fiu sincer NU! Nu imi plac fotografiile lui Francesca, urasc stilul lui Francesca si inclusiv pe Francesca, va iubesc pe Dumneavoastra si as vrea sa va sarut mana cu care vindeti, scuuuump, fotografiile celei care, pana mai ieri, cersea pe strazile Romei. Ce sa-mi placa la aceste fotografii?! Sunt oribile, grotesti, prea-umane! Tocmai de aceea o admir, o ador pe Francesca – dar asta nu inseamna ca imi place arta ei.

Tipul a ramas cam shui si, drept urmare, m-a dat pe usa afara. A ramas sa-si masturbeze, etern, ochii mari pe fotografiile fostei ex-girlfriend, moarta si aruncata de la etaj pe cand avea cam aceeasi varsta pe care o am io acum.

Una, foarte apropiata de Francesca in timpurile trecute, are deschis un mic magazin de fotocopii, prelucrare text si imagine, nu foarte departe de Unul. Tremurand de indignare, razvratire si mancarimi in palma, m-am aruncat pe burta in fata lui Una – o cunosteam deja de ceva timp – si m-am confesat: am gresit spunand adevarul! O urasc pe Francesca! Ii urasc arta si m-am indragostit de Unul. Ce-a mai ramas de facut?! Spune-mi ceva, te rog… Iar Paola mi-a spus Ceva: uite, eu as putea sa-ti povestesc multe despre Francesca. Cum venea la mine acasa si manca, cum dormea pe sub poduri, cum cersea si, din banii facuti, isi developa fotografiile… Dar ma gandesc, de ce nu o lasi chiar pe ea sa-ti povesteasca viata ei? Uite, cateva nume de strazi unde ea obisnuia sa se plimbe in fiecare zi. Mergi acolo si intreaba despre ea casele, sanpietrinele, portile. Sigur o sa-ti povesteasca multe!

Am ramas socat. Am plecat imediat si, vreo saptamana, am haladuit pe acele stradute pline de Francesca. Am aflat multe lucruri, iar unul dintre ele a fost si acela ca nu are rost sa scriu nici un eseu despre fotografa mea preferata. La ce bun? Exista atatea deja – carti, articole, albume… Eu ma mandresc insa ca am atins-o pe Fata-cea-goala cu numele de… Narcisa Woodman.