Tag Archives: Eliade

Sacru & “profan”

Stiti. A fost odata ca niciodata un matematician rus. Nikolai Lobachevsky. Si rusnacul asta a spus la un moment dat o chestie foarte desteapta:

There is no branch of mathematics, however abstract, which may not someday be applied to the phenomena of the real world.

Profan… Dupa opinia lui Lante, “profanul” nu este altceva decat proiectia socio-economica a unor modele cognitive considerate, sau nu, ca fiind sacre. Profanul nu ascunde, ci exprima. Traduce. E adevarat ca o face mai lent decat productia de sacru. Spre exemplu, in crestinism, au trebuit sa treaca ceva ani pana la crearea unui sistem cosmic care sa urmeze liniile ideologice ale respectivei ideologii (multumita, printre multi altii, lui Copernic, Galileo, Newton – savanti crestini). Ironically enough, respectivul model a intampinat greutati in implementare tocmai de la cei care ar fi trebuit sa-l sustina si sa de-a cu piciorul celui pagan (aristotelic-ptolemaic, aka pagan). Biserica catolica… Da.

Ars Regia: o cochilie goala

Am citit ieri o recenzie amara! Una in care autorul incerca sa explice, prin toate mijloacele catafatice si apofatice aflate de indemana-i, ce este alchimia, de unde vine si la ce serveste. Bazandu-se pe un volum al lui Mircea Eliade – Alchimia asiatica – Horia Ciurtin incearca, disperat uneori, sa strige unei lumi posedate de frenezia progresului, de experimentul stiintific empiric si rationalizarea excesiva si fortata a tuturor perspectivelor vietii umane ca vitrinele magazinelor nu reprezinta limita existentei si ca incercarile marilor Maestri nu sunt, cum s-a crezut pana mai maine, o pre-chimie cu sens empiric si experimental sau un prolog mundan al unei stiinte profane

Daca pana la acest punct, respectivul text mai putea fi urmarit, cu deget murdar, pe ecranul calculatorului, totul se naruie intr-un hohot de ras strident in momentul in care apare, la orizont, urmatoarea afirmatie:

Alchimia este o cale a realizarii spirituale, a iluminarii care trebuie privita sub semnul perfectiunii si completitudinii.

Aha, lui Pavel deja i-au spus: esti tare baiete dar, stii, despre asta o sa te mai ascultam si alta data… Nu-ti uita ideea! Nu stiu cum, dar parca am vaga impresie ca aud acest indemn si astazi – draga Eliade, Culianu, John Dee sau Bacon nu va uitati ideile! Sunt cool dar… alta data! Si cum sa nu fie asa cand, in multifunctionala si pluripornografica noastra realitate pink si black, avem di tati! Merg la supermarket si, la sectorul Carte gasesc, alaturi de calendarele cu nu’s ce pizda volumele lui Eliade despre alchimie sau ale lui Culianu despre magia Renasterii! Si multi chiar le cumpara, asezandu-le acasa, in blbilioteca, sa vada vecina cat sunt ei de interesa(n)ti.

Pai fratilor, pitagoreicii numai nu ucideau pe cei care le tradau secretele, iar tanarul Alexandru il mustra pe Aristotel pentru faptul ca acesta facea publice secrete vechi si bine pazite. Iar exemplele de acest fel pot continua la infinit.  Pentru mine, cel putin, recenzia lui Horia trage un semnal de alarma si ridica cateva semne de intrebare: decadenta lumii nu a inceput cu Luminile (asa cum, in general, se spune si se crede), ci tocmai cu Antichitatea tardiva, momentul in care unele taine au inceput sa iasa la lumina. Cand Divinul Iulian a organizat, in Antiohia, un mare sacrificiu public, locuitorii acestui oras au inceput sa rada! Si nu crestinii – astia ar fi fost motivati, cumva, sa o faca – ci paganii, acei pagani care pierdusera orice contact cu sacrul si cu propriile traditii…

Ma intreb insa: nu cumva inflatia, bombardamentul de “ocult”, “magic”, “esoteric” si “misterios”, la care suntem martori in ultima perioada, este tocmai un mod, disperat si amar, prin care aceste cai spirituale au ales sa se ascunda in propriul… occultus? Devenind banale, fade, produse de serie, ele isi pierd – aparent – din forta, din mesaj, din interes. Si astfel, se intorc in lumea din care nu au iesit niciodata, lasandu-si pe mesele devoratorilor de senzational cochiliile frumos colorate dar… goale. Caci intr-adevar, Alchimia era o cale a realizarii spirituale, una echivalenta cu monahismul sau alte miscari ascetice – sa nu uitam ca printre alchimistii crestini au fost si destui calugari: Monahul Teofil, autorul Diversarium artium schedula, Monahul Morienus, autorul tratatului Liber de compositione alchimiae, Parintele Ilie, autorul Lumen luminum… Iar despre dominicanul Albert cel Mare nici nu mai pomenesc. Ars Regia nu era initial o stiinta a alambicurilor si a turnesolului. Metalul care trebuia prefacut in aur era, asa cum stim, insasi trupul si spiritul Maestrului, plumbul de tarana nearsa, grea de balastul acestei existente.

A, o sa ziceti ca, de fapt, critica moderna a descoperit ca aceste lucrari nu apartin celor citati mai sus. Ba mai mult, Monahul Teofil, Ilie sau Morienus nici macar nu au existat. Dar este asta, intr-adevar, o problema? Sa ne gandim un pic…

Hazliu

“Miturile” sunt suflul cald al pamantului, Viata din madularele sale, aburul ce inconjura sobele fierbinti din toiul iernii, chiciura de pe mustatile pisicii, trosnetul copacului din cauza gerului, geamatul corbului din adancul padurii… Vi se pare hazliu ceea ce scriu eu aici? Probabil… Deoarece pentru noi, miturile sunt doar cartea groasa, cu sau fara poze, semnata Eliade sau Dumezil.

Asistam la o renastere neo-pagana de proportii in intreaga Europa. “Vechile” credinte si zeitati se maimutaresc pe toate zidurile si pe la tote colturile de strada. Un semn bun?

Inclin sa cred ca miturile, pentru a fi intelese este nevoie de un simt special care, odata cu sosirea crestinismului in Europa, a inceput sa dispara, sa se atrofieze prin nefolosire. Pentru ca padurile nu mai erau pline de Fiinte, de Creaturi, de Spirite… Sau, daca mai ramasesera cateva, ele se transformasera in demoni hidosi, rai, dusmani ai nostri si ai Unicului Dumnezeu, venit din pustiurile Orientului Apropiat, de acolo de unde nu traiesc decat scorpioni si serpi ispititori incarcati cu venin ucigator. Venit de acolo de unde Paradisul este cantat ca o gradina minunata, plina de ape limpezi si arbori racorosi, umbrosi, intelepti, asa cum sunt la noi. Mi se pare ca de cand a venit la noi, Paradisul a inceput sa cam arate ca desertul aspru din care a iesit…