Tag Archives: Boala

Tari Nakagawa

Cand eram mic aveam, ciudat, multe papusi: din plastic, din stofa, din blana. Unele erau haiose, altele tepene, ca niste bete. Toate erau insa vesele. Orice le-asi fi facut, ele ramaneau in continuu in aceasta stare. Vesele. Am realizat mai tarziu ca veselia este un simptom al sanatatii.

Cei bolnavi nu pot fi veseli. Se pot preface ca sunt. Pot chiar zambi sau hohoti pentru moment. Insa in secunda urmatoare isi vor aduce, din nou, aminte de starea lor. Vor reveni la bucata lor de viata, la carpa umeda care le mai atarna inca de vintre si de care se tin cu atata disperare.

Bolnavii aleg sa traiasca chiar si fara sa poata rade. Iar Nakagawa a inteles acest lucru si a creat papusi care nu rad, ranjesc, hohotesc, zambesc.

Desfigurate, nascute deja in sicrie, ne urmaresc mut.

TH Magazine.

Un album cu lucrarile lui Tari.

Tumblr.

_______________________________

P.S. Nebunii nu rad. Doar plang ritmic.

Volterra: scrisoare catre demoni

Volterra este un orasel in Toscana. Afara din oras, uitat, parasit si interzis vizitatorilor, se afla un fost azil de nebuni, de bolnavi mintal.

Un prieten italian, fotograf si amator de spatii parasite si bolnave, a facut cateva excursii la acest fost manicomio pentru a imortaliza nu atat imagini, nu atat peisaje pline de istorie, cat urlete, gemete innabusite, sedate, injectate, legate si ingropate sub cruci fara nume. Doar cu numere.

Pe la inceputul secolului trecut, aici a venit sa lucreze un tanar asistent. Dupa mai bine de 20 de ani de lucru cu lunaticii, asistentul a devenit unul dintre ei. A devenit din supraveghetor, supravegheat. Isi petrecea timpul stand in curtea interioara a spitalului vorbind de unul singur, cu sine insusi, cu nimeni altul. La un moment dat, a inceput sa-si scrie memoriile. Nu pe hartie, ci pe zidurile exterioare ale cladirii. Si nu vreun creion, ci zgariind literele / imaginile cu acul de la centura.

A mai trait vreo 15 ani ca pacient. In tot acest timp a scris, a scris, a desenat si a strigat, mut, unei lumi prea sanatoase sa il auda. Este ingropat in cimitirul azilului. Un cimitir parasit, din care au mai ramas doar cateva cruci in picioare. Fara nume, fara nici un vizitator, fara nici o memorie. Doar numere.

Doar numarul: NOF4.

Acestea nu sunt facute de amicul meu, ci de Gian Guido Zurli:

_____

Decayed yet Hauntingly Beautiful

Gian Guido Zurli’s photostream

… InsidE the DecadencE …

Yours choice

Decay