Tag Archives: Anglia

Anthony Page – Middlemarch [1994]

…si spunea:

It is a great challenge to bring together all the major disciplines – theology, philosophy, cosmology – to show how every faith springs from the same outward source. It is a great endeavor. My notes already present a formidable range of volumes. But the crowning task would be to condense these still expanding insights into a single, unified whole.

O ecranizare fascinanta. George Eliot in absolute Victorian splendor and decay.

________________

Pentru cei interesati, achizitionare aici.

Desfraul estetic al mortii (XXI) – Regele Juan I

Daca ar fi existat Anglo-American Cyclopedia, sunt sigur ca alaturi de articolul despre Uqbar ar fi fost cel despre John Gawsworth / Orpheus Scrannel / King Juan I / Terence Ian Fytton Armstrong.

Regele Juan I abia daca este mentionat in cele mai voluminoase si exhaustive dictionare si enciclopedii de literatura. Multe din textele sale au fost publicate in locuri extravagante si improbabile pentru un autor londonez cum sunt Tunis, Cairo, Setif, Calcuta si Vasto. Opera lui poetica, reunita intre 1943 si 1945 in sase volume, prezinta particularitatea ca volumul al patrulea, se pare, nu s-a publicat niciodata desi avea pana si titlu (Farewell to Youth). Sau poate ca acest volum s-a publicat in atat de putine exemplare incat nici macar cei mai feroce colectionari nu au reusit sa il identifice in propriile colectii.

A fost incoronat, in 1947, ca rege al regatului Redonda, o minuscula insula antiliana, fara locuitori. Drept urmare, Gawsworth si-a semnat cateva scrieri drept Juan I, King of Redona (rege in exil, se presupune), si a acordat titluri de duce sau i-a numit amirali pe mai multi scriitori pe care ii admira sau cu care era prieten: Dylan Thomas, Henry Miller, Lawrence Durrell (duce de Cervantes Pequeña).

Tipu’ si-a petrecut ultimii ani in Italia, de unde s-a intors la Londra pentru a trai din cersit, dormind pe banci sau prin parcuri. Regele Juan I a murit uitat de toti, sarac lipit, intr-un spital.

Si Javier Marías isi incheie foarte crud descrierea, taind in carne vie. Carne vie de rege-fara-regat, de scriitor indecis, de martir alcoolic, puhav:

Unde se vor fi afland astazi cartile lui, pe care stia sa le deosebeasca de la prima vedere in mijlocul labirinturilor de rafturi haotice si prafuite ale atator anticari din Oxford si Londra? S-au intors probabil in lumea aceea unde se intorc toate sau cele mai multe, in lumea rabdatoare si tacuta a cartilor de anticariat, de unde pleaca numai vremelnic.

[in Romanul Oxfordului, p. 82-89]

[Carnetele Regelui]

Pentru clasa muncitoare

In 1825 arhitectul britanic John Hall publica o carte in care prezenta cateva din proiectele sale de case destinate, literar, clasei muncitoare.

Cateva chestiuni raman demne de luat in seama. In primul rand, modul in care Hall leaga aspectul estetic al locuintei de cel moral. El scrie in cartea sa ca

aceste locuinte sunt imaginea independentei, a unei independente reale, un stimulent pentru sanatatea fizica si morala, un model de curatenie, delicatete, harnicie si moralitate.

Un element obligatoriu, comun tuturor proiectelor, este gradina

in care familia poate sa-si petreaca timpul liber, admirand natura si multumind Creatorului pentru toate cele.

O imagine cam invechita, veti spune. Uitandu-ma la proiectele lui Hall si la cartierele comuniste din Tallinn (nu e nevoie de poze, caci stim cu totii cam cum arata astfel de minunatii) ma apuca un tip de groaza anectodica, asam. Adica imi vine sa rad si sa fug in acelasi timp. Ceea ce, de obicei, si fac.

Uitandu-ma la casele lui Hall, imi aduc aminte ce discutam cu niste amici despre disconfortul simtit de finlandezi cand, incepand cu anii ’60 a sec. XX, majoritatea populatiei a migrat spre orase, fiind fortati sa locuiasca in cladiri supraetajate, asta implicand vecini & stuff & tot dichisul. Caci, asa cum Augustin Ioan scria in unul din volumele sale

trebuie sa ai spatiul-insula al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai apoi un bun vecin si, abia mai apoi, un bun cetatean; invers: nu te poti invecina cu cel al carui teritoriu locuital* se suprapune peste al tau. Inexistenta teritoriului-insula al locuirii sau invadarea sistematica a intimitatii acestuia produc pe cale de consecinta distorsiuni in relatia public / privat: nici spatiul privat nu mai este prezent decat ca deziderat, nici cel public nu mai apare decat in ipostaze caricaturale. Locuirea colectiva este un non-loc.

Lucrurile pot fi analizate si dezbatute mult si bine. Dizolvarea continua a binomului public / privat intr-o masa amorfa fara nici un fel de identitate si memorie (am numit mai demult societatea contemporana ca fiind una hoteliera) atrage dupa sine, evident, si noi reguli de comportament casnic-familiar. Noi ritualuri. Spatiul privat al familiei / individului, sufocat de supralocuiri si langalocuiri, se “dizolva” sau “extinde” din ce in ce mai mult si mai repede in cadrul comunitatilor on-line tip facebook sau twitter. In Finlanda, spre exemplu, devin din ce in ce mai la moda certurile conjugale on-line sau cresterea copilului tot on-line – “prietenii” asistand pe post de jurati.

Si cand te gandesti ca totul incepe, cumva, de la lipsa gradinii…

________________

* Lucrurile devin cu atat mai complicate cu cat orice teritoriu locuital este, in contextul dat, si teritoriu coital. [nota Lante’]