ECMania: Jarrett & Bach
Nu sunt un ascultator, offf, am mai spus’o de nu’s cate ori, impatimit de jazz. De multe ori nu prea fac diferenta intre un “iubitor” de jazz si ceva artsy-fartsy kind of a guy…
Ascultand interpretarea oferita de Jarrett la suitele franceze a lui Bach, mi-am adus instant aminte de un album exceptional, unu’ care se va afla etern in panoplia discografica a Lanternativei. Este vorba, evident, de Gorgoroth: Destroyer (or About How to Philosophize with the Hammer) [1998]. Pentru exemplificare, vezi coperta mai sus… Bun.
Ascult Bach. Bach este un sfant, la modul cel mai serios (pentru hoardele pravoslavnice-slavice, a se cauta la 28 iulie). Din punctul meu de vedere, de Bach te apropii ori blasfemic, ori pios. Jarrett s-a apropiat caldicel, constient de super-valoarea’i, de super-talentul si celebritatea sa. A iesit ce a iesit: un dezastru - in opinia’mi. Cantat in varful degetelor - macar de’ar fi fost cele de la picioare - cu un suflu rebel cautat - de resedinta burgheza - si aparut la un label ca ECM, suitele franceze sunt, poate, cea mai dezagreabila chestiune din peisajul jazz-ului ascultata pana acum. De mine.
Inchei aceste pacatoase randuri cu o lacrima in coltul gurii si cu un moment din viata lui Eugen Rose, viitorul Seraphim Rose, mare iubitor al muzicii lui Bach:
He felt unworthy before the grandeur and the sublime beauty of heaven, which he felt reflected in the lofty, dignified sounds of Bach [...]. He felt that it was not right - almost sinful - to enjoy such beautiful sounds while yet on earth.
Jarrett, din pacate, a esuat in modul sau de a filosofa pe muzica lui Bach. A avut tot ce trebuie. Minus ciocanul!
Pentru doritori, in lossless, albumul absolut jarrettian, dar deloc bachian: C.D. 1 si C.D. 2.
P.S. Mi-ar place enorm sa aud o interpretare Gorgoroth la Bach!
