Daca nu as fi citit despre bucovineanul Wilhelm Stekel, nu as fi stiut cat de bolnav sunt. Suferind de dureri atroce, dar care imi dadeau o sinistra senzatie de placere, m-am tarat la medic sa imi descopar, morbid, raspunsul pe care il doream cu atata ardoare: sunteti bolnav! Am suferit, pe loc, o revelatie vecina cu insolatia.

Privindu-ma cu ochi buhaiti, mi-a  dat reteta scrisa pe o bucata de hartie igienica (ne)folosita: suferind in ultimul hal si grad de leziuni interne!

Ajuns acasa, mi-am cautat mantuirea acolo unde ne-o cautam cu totii - atunci cand intre dorinta universala de a fi cat mai sanatos cu putinta si morbul cunoasterii absolute intervine semnul echivalentei: in Wikipedia omului post-industrial ce duhneste a plastic ars si fum de catedrala periferica.

Pe scurt, din cauza ca imi fusesera amputate organele de zbor, eram condamnat la o incremenire quasi-totala in propria-mi celula mediatica. Ma bucuram insa in sinea mea, caci cojile supurande ale amintirilor nu-chiar-atat-de-vechi inca imi cadeau in castronasul asezat special sub scaunul pe care sedeam… Rusinea de a sedea pe un simplu taburet… Iata ce mai ramasese din jiltul bogat ornamentat al stramosilor mei. Foita igienica continua, sublim-devastator, incuietor, ca un rebus imposibil de rezolvat:

crizele de identitate nu vor intarzia sa apara. Din fericire, sunteti inca om si ati face bine sa va aduceti aminte cat mai des de acest lucru!

Fiinta comunitara ce sunt! Ars de privirile sterse ale celuilalt, ma sufoc de dorinta de a-i imbratisa frumoasele-i picioarele salvatoare. Sunt inconjurat de spectre, de intuneric abject si picurator, iar rapide cantecele de leagan zbierate de mame incompetente, dependente de servici 9-17, imi rasuna in organe ce seamana cu niste ochi vesnic intredeschisi… Ce mi-a mai ramas de facut?! Am crescut mare, dar inca sunt mica, am ramas mic, si ma bucur ca am un iubit… Mi-e frica, mi-e atat de frica sa ma trezesc din somnul dulce in care am cazut, stand pe taburet… A mai ramas inca mult de citit din reteta care doar descrie boli, angoase, peceti incarnate, unghii rupte de prea mult frecat pe tabla, gheme de par inghitit in timpul… Suntem niste biete insecte in mainile Domnului, ce umbla cu pantecele scos afara si aripile smulse, ca niste muste aptere, ca mine…

Scancesc cu stil… si imi continui lamentarea funebra:

nu va fie frica sa va uitati la cei din jurul dumneavoastra! Puteti gasi compasiune totala, intelegere, mangaiere, zambete sincere si, de ce nu, ajutor in necazuri! Nu dati cu piciorul la o astfel de sansa… va implor!

Dupa ce am citit aceste randuri, am vomitat, fara sa vreau, pe reteta. Acidul gastric intestinal si stomacal a ars sfarsitul micutului petec de celuloza. Nu o sa aflu niciodata vindecarea, dezlegarea rebusului imposibil-de-rezolvat. Am luat foarfecele si, ca pe un nou nod gordian, am taiat-o in doua. Acum, arata la fel ca mine: un punct matematic schizofrenic!

Singur, implorand mila de la peretii negri de atatea priviri fixe, plang in cojile-mi cazute in poala, ca niste spini infipti in propria-mi carne sterila: nu sunt ce par a fi! Nu sunt ce par a fi! Mi-e foame, iar Cei-de-sus au uitat sa ma hraneasca. Mananc reteta, si deja ma simt mai bine… Voi nu?