Desfraul estetic al mortii (VIII)

Una din marile atuuri ale casei era ca avea foarte putini vizitatori. In marea majoritate a timpului cei care locuiam intr-insa eram singuri, ca intr-un fel de familie. Daca vreo fata noua se facea vazuta, acest lucru provoca mici soapte ce puteau fi rautacioase sau nu – depinde de cine acompania acea figura.

Cel mai rar si mai ciudat era insa sa intalnesti vreo figura neacompaniata. Atunci sa vezi discutii. Aceste sosoteli erau, sa spun asa, micile noastre razboaie impotriva plictisului. Te inrolai sau nu. Erai liber sa o faci, evident. De nu vroiai, sau de nu vroiai intotdeauna, existau alte optiuni, una dintre ele fiind biblioteca sau pianul din sufrageria comuna… Mai era insa ceva. Urcand pe niste scari roase de talpi si trupuri foste-respirande, se ajungea pe o superba terasa de pe care privelistea Romei se deschidea privirii inuman de frumoasa.

Era singurul loc, in afara gradinii interioare, in care ajungeau zgomotele orasului. Nu atat de puternic insa cat sa nu poti sta pe un scaun comod citind din vreo carte pret de cateva ore. Sau doar stand si necitind.

Coborand inapoi pe holul principal, se ajungea la scarile…oficiale, sa le sun asa.

Iar in fata acestor scari, din nou micuta biblioteca…cu foile-i nescrise, mult mai importante decat cele scrise. Pentru ca foile nescrise erau pline de susoteli. Cele scrise, de condamnari. Cele nescrise se citeau cu urechile si varfurile degetelor. Cele scrise, cu ochi insangerati de nesomn si indoiala.