Desenatori iranieni (II) - Sara Iravani: ce vezi?
Sara Ivani s-a nascut in S.U. dar a copilarit si a studiat in Iran. Este o desenatoare intelectuala de-a dreptul: un B.A. in Fine Art la Universitatea din Tehran, un M.A. in Educational Psychology la Universitatea din Alzahra si un Post-Masters’ Certificate in Art Therapy la Universitatea Berkeley in 2002.
Imaginile prezentate in acest post provin din cartea Palmierul si tapul (1994), o foarte veche legenda pre-islamica. Asa cum se poate vedea, desenele imbina perfect stilul naiv cu cel abstract, ambele la fel de greu de descifrat de mintea incuiata a adultului. Nu insa si pentru un copil! Am sa va povestesc ceva:
Acum cativa ani, la Roma, am vizitat o expozitie dedicata lui Miró. Intr-o sala, in fata unui tablou (nu mai retin exact care) era o foarte tanara familie asezata pe jos. Priveau cu totii lucrarea. Tatal l-a intrebat pe copilas: Ce vezi? Baiatelul - avea ceva la vreo 4 ani - incepea sa spuna: Vad un ceainic, un soare cum iese din el, o pisica calare pe un gard. Vad o carte, un caine mare alb. Vad un fir de iarba… Dupa vreo 10 minute, se mutau in fata altui tabou si hermeneutica continua: ce vezi? Vad un pat albastru, un bec ars… Am facut poze cu aceasta minunata familie, stand si ascultandu-i o ora intreaga. Mi-am dat seama ca asistasem, fara sa vreau, la o adevarata excursie in lumea picturii abstracte. Incursiunea fusese mult mai educativa decat toate manualele de istoria artei pe care le citisem… Caci nici unul dintre aceste tomuri pretentioase si scumpe nu m-a intrebat vreodata ce vezi? ci imi spuneau ele, manualele, ce vad, cum vad, fortandu-ma sa le cred, sa le urmez, sa le ascult…









This post has 5 comments
May 26th, 2009
Sa stii ca mi-am adus toti aia 10 ochi legati de o sfoara lunga ce atirna dupa mine, sa priveasca si sa clipeasca încintati.
Culori de caramida si verde de iarba matura, transpuse in paternuri, combinata cu litere typografice. Literele arabe sunt mult mai grafice (desen) fata de ale noastre prea ordonate si simetrice. (îmi place palma aceea rosie cu semn de pasare). Am o astfel de bluza cu decoratiuni de acest gen si coloristica foarte asemanatoare. Sunt culori care-mi plac mult. Paternurile sunt un subiect interesant - chiar daca eu personal n-am abornat niciodata acest subiect. Nu mi-am dorit inca. Daca a veni vremea lor… trebuie sa vina de la sine.
Stii, oamenii mari uita sa mai fie copii… când au copii nu mai îi inteleg… parca li se sterge complet perioada ce-a mai frumoasa a vietii… sau mai rau… copilaria ar fi un fel de memorie volativa. Suprascrisa definitiv. Foarte putini reusesc sa pastreze intact copilul din ei. Marea majoritate uita sa se mai joace… Sunt mari deci - se-ntelege nu - musai, seriosi. Sincer, nu cred ca scolile distrug acel farmec ingenuu. Cred ca mai degraba oamenii… societatea. La mine e un caz mai special - eu am inghetat intr-un punct totul - cind s-a rupt filmul - dupa care am reluat exact din locul unde se rupsese si am concluzionat ca acolo trebuie pus criogenie. N-o sa las pe nime’ sa strice mai mult.
Si mie mi se intimpla sa ma opresc sa ma uit shod la forme, sa fac exercitii de imaginatie, ce-ar putea fi… sa vad jdemii de lucruri - in timp ce ceilalti trec pe linga ca si cum ar fi banalul banalului. Cea mai faina experienta e cind pui o imagine abstracta in fata oamenilor de business si ii lasi sa-si manifeste parerile… :D. (Stii poveastea cu Printul Fericit si palaria Sarpelui boa ce a inghitit un elefant). Cam asa se întâmpla. Totusi dintr-un spirit de curiozitate oamenii mari se opresc asupra abstractului, ridicind sprânceana o clipa, dupa care trec mai departe la cea pe care o pricep. Aici vorbesc de oamenii cu care lucrez. Eu vor sa priceapa ce vad - nu le plac misterele cu loc de interpretari (si e normal). Vor certitudini, logica… si fug de fantezie ca de dracu. Au noroc ca eu nu refuz nici una din laturi… ba le gust pe toate cu aceiasi satisfactie. In timp mi-am creat sertarase de stari - de unde pot gusta in tihna zile intregi anumit aer sau atmosfera. Astfel nu ma plictisesc niciodata. Daca primesc o tema legata de copii… intru puternic in acea atmosfera… ma inconjor doar cu astfel de lucruri, carti, muzici… la final cind simt ca am reusit sa ma transpun, trec la lucrul concret. Asa reusesc sa redau stari vizuale. Altfel nici nu cred ca e posibil.
————–
Trec pe rind, unul cite unul… îi lasam pe toti, nu?
Si acum incheierea… tropa tropa ca-n foile de mai sus
ren..ren..ren..ren..ren..ren..ren..ren..ren..
Foarte multumita doamna de articol (accept si altfel de teme)
———————–
pe seara poate revin la ala anterior ca am lasat ceva in aer pe acolo si nimeni nu se înghesuie sa contribuie.
May 26th, 2009
“cea” si “ceea”… mai corecteaza ce scapa… eu asa fac cu ai mei musafiri
May 26th, 2009
Da… uitam sa mai fim copii. Sau nu. Exemplul cel mai elocvent mi se pare cel dintr-o relatie in care, de cele mai multe ori, ne comportam atat de infantil incat singurul mod de a ramane intregi este… Aici este marea problema: nu reusim sa ne maturizam, sa devenim oameni lucizi atunci cand este nevoie (adica in relatiile cu ceilalti). Transformam varsta copilariei intr-o perioada idilica a vietii nefiind capabili sa vedem ca am ramas niste copii (sa nu uitam ca plozii sunt cele mai sadice creaturi din cate exista - cat rau isi fac copii unora altora, animalelor etc.!), niste nenorociti care si cand sunt mari inca se mai joaca de-a doctorul! Singura diferenta? Consecintele sunt cu mult mai grave.
[Te pui cu nebunul?
]
P.S. 1. Nu sunt o Doamna!
P.S. 2. “nimeni nu se înghesuie sa contribuie” - nu este nevoie.
May 26th, 2009
Aha, asa erai? Faceai disectii? Oh my… erai bun de chirurg!
Eu nu… desi daca ti-as pune ca jucam “ascunselea” pe coridoarele întunecate ale clinicii numita MORGA
- o sa-ti para ca sunt fatutza din Familia Adams
.
Atunci n-am facut disectii… acum, e altceva
.
May 26th, 2009
Clar ca acum e altceva.
Stati pe subiect si fiti respectuosi fata de alti cititori