De ce nu imi place ca imi place (I)

Mie nu mi-a placut niciodata ca imi place Tim Burton. De fiecare data cand le spuneam amicilor: Bai, ce tare e Tim!, tipii imi spuneau: Bre, esti un emo, tip indie, prost! Cu alte cuvinte: de vrei sa nu fii, oficial, in rand cu lumea, tre’ sa iti placa Tim. Obligatoriu. Si sa spui acest lucru cu glas tare, amicilor. Vor sti ei sa-ti ofere pilula potrivita.

Descoperirea acestui fapt, ca a-ti place Tim te scoate din randul normalilor, mi-a produs un sentiment de vinovatie crasa. Asta pe langa cele pe care deja le aveam. Ma simteam vinovat ca imi place Tim! Vinovat tare, nu asa… Si am inceput sa ma antrenez sa il urasc. Mi-a venit greu – inca imi mai vine. Nu-mi fac exercitiile in fiecare zi si nici macar in fiecare saptamana. Mi-am scos chestiile lui din biblioteca si mi le-am bagat in dulapiorul cu cheita. Am ridicat draperiile de la Ferestre – mai ales de la cea de la care se vedea vecina. Vecina avea 80 de ani si eu eram indragostit de dansa – de aia lasasem draperia jos. Mi-am revizuit colectia de jurnale intime, mancand toate paginile compromitatoare. Adica… Bun.  Am inceput sa-mi cumpar doar CD-uri scoase la Virgin. Dupa, m-am reprofilat pe WMG. Am mai facut si alte chestii, dar nu vi le mai spun. Prietenii ce ma vizitau au observat schimbarea – minus faptul ca afisul cu Dracula a lui Coppola de pe perete nu disparuse. Pfui, ce bine… – si m-au batut, prieteneste. Pe spate. In secret insa, Tim continua sa imi placa. Vina continua sa imi invenineze venele. Dintr-un emo exterior, ma transformasem intr-unul interior. Intr-un emo lichid. Cu hainele specifice cusute pe dinlauntru. Cu parul vopsit crescut pe interior.