Noua imagine a “muzicii clasice”

Stiti, nimeni nu poate supravietui la infinit fara niste confirmari a propriilor idei, viziuni. Am sa ma opresc, foarte pe scurt, asupra muzicii clasice si asupra fobiei de cel mai prost gust ce se pare ca i-a amploare - in Evropa si S.U.A. in special - in cadrul marii muzici: solistii se transforma din ce in ce mai mult in VIP-uri gen  Michael J., solistele in fotomodele de cartier est-european, iar invazia asiatica - chineza, in special - a umplut scena clasica cu tot felul de “virtuozi”, mai mult decat discutabili.

Am avut dintotdeauna o reticenta fata de asemenea chestiuni, o reticenta motivata, recunosc, mai mult instinctiv. Am gasit insa recent pe un blog urmatorul fragment:

Un lucru care m-a surprins in mod placut este lipsa cultului exagerat a unor “artisti du jour” precum Gustavo Dudamel, Anna Netrebko, Cecilia Bartoli, si da, Angela Gheorghiu. Sunt insa pretuiti fie marii artisti din trecut, fie - din zilele de azi - baghetele unor veterani si experimentati maestri care nu sunt neaparat vedete. Din prima categorie, am notat editii dedicate lui Otto Klemperer, Carl Schuricht, Charles Munch, si evident Furtwängler. Din a doua categorie, pe Bernard Haitink, Gary Bertini, sau Stanislaw Skrowaczewski. Ultimul dintre ei chiar a sustinut un concert in Tokyo in compania orchestrei Yomiuri Nippon (daca nu ma insel singura orchestra japoneza pe care Celibidache a condus-o) dar din nou, in zilele in care ma aflam la Kyoto. [citeste Impresii din Japonia]

Acest fragment m-a adus o unda de bucurie. Incepusem sa intru la indoiala privind opiniile-mi despre calitatea muzicala tip Netrebko, Akeynikova & Compania asiatica (cu foarte mici, dar geniale, exceptii, evident).