A 100-a erezie

Patriarhul Ghenadie cu sultanul Mahomed al II-lea

O excelenta recenzie, apartinand lui Radu Iliescu, la cartea lui Frithjof Schuon, Sa intelegem Islamul. Introducere in spiritualitatea lumii musulmane, poate fi lecturata aici.

Nu vreau sa stirbesc cu nimic structura kaaba-ica (ca sa spun asa) a relatiunii, ci doar sa aduc un foarte mic obol la ceea ce am citit cu deosebita placere.

Pornind de la un fragment excelent

Religiile traiesc prin sfintii lor, nu prin pleava pe care-o vantura Istoria. O mie de musulmani jalnici, un milion de crestini sterili – nu valoreaza nici cat una din penele de gasca uzate cu care Sfantul Augustin si-a scris tratatele, nu cantaresc nici cat un ciucure pierdut al încaltarilor lui Jalal ed-Din Rumi. Religiile nu sunt democratice, pentru ca Dumnezeu n-a fost ales prin sufragiu universal.

si de la faptul ca Bizantul (prin reprezentantii sai), unul dintre primii oponenti importanti ai Islamului, nu este mentionat, iar Renasterea (amintita o singura data) este nominalizata (doar) ca punct incipit in relatiile de tip nevralgic-incordat-incruntat dintre cele doua mari religii ale Cartii, am gasit de cuviinta sa ofer Nobililor cititori ai Lanternativei cateva referinte bibliografice referitoare la aceste doua aspecte lasate in umbra (in fond, cartea lui Schuon, si implicit recenzia, au alte puncte de reper decat cele strict istorice – si ma refer la scoala traditionalista si conceptele sale centrale).

In ciuda vicisitudinilor istorice, care au facut ca relatiile dintre crestini si musulmani sa se bazeze mai mult pe tensiuni decat pe dialog, au existat cateva locuri privilegiate in interiorul carora intalnirea dintre aceste doua religii si culturi sa fie fructuoasa de ambele parti. Aceste locuri se pot restrange la 4: Damascul (din timpul califatului omeyyad), Bagdadul (sub califii abbasizi), Toledo (dupa recucerire) si Sicilia (din timpul lui Frederic al II-lea).

La Damasc s-a nascut unul dintre primii eruditi care ne-au adus informatii asupra acestei religii – Ioan Damaschinul ( el isi incheie tratatul sau asupra ereziilor cu o analiza, succinta, a Islamului, pe care nu il considera a fi o noua religie ci o miscare eretica crestina – erezia cu numarul 100 ). Crestinii ce vietuiau in acest oras aveau asupra Islamului cam aceeasi viziune pe care o avem si noi astazi: un sentiment de frica si nesiguranta, temperat doar de o certa curiozitate si o timida cautare a dialogului (bazat, e drept, in mare parte pe polemica). Frica era justificata caci melchitii incepeau sa-si piarda identitatea culturala, limba araba inlocuind incet incet limba greaca. Lucrarile sale care trateaza aceasta tema au aparut (si) in traducere engleza (mai accesibile):

1. John of Damascus on Islam: The ‘Heresy of the Ishmaelites’ (de rasfoit)

2. St. John of Damascus on Islam (un articol)

3. Christian and Muslim in the Early Centuries (capitol din volumul The Arab Christian: A History in the Middle East).

4. Daniel J. Sahas – John of Damascus on Islam: The Heresy of the Ishmaelites (considerata printre referintele obligatorii).

5. Alphonse Dain, La trasmission des textes litteraires classiques de Photius a Constantin Porphyrogenete, in Dumbarton Oaks Papers, Vol. 8, (1954), pp. 31-47. Autorul mentioneaza faptul ca mult timp, lupta dintre Islam si Crestinism a apartinut intelectualilor. Savantii din cele doua tabere aveau intre ei sentimente de admiratie reciproca, respect si toleranta.

Printre pionierii dialogului crestin-islamic se pot mentiona si comunitatile anticalcedonene de monofiziti si nestorieni, care si-au pus cele mai bune materiale logistice (diplomati, negustori sau functionari publici) in serviciul arabilor, preferand sa contribuie la crearea unui nou imperiu decat sa slujeasca intereselor, extrem de opresive daca e sa fim onesti, Bizantului ortodox calcedonian.

Doua nume importante sunt si cele ale episcopului Teodor Abu-Qurrah (a scris in araba si greaca) si, mai ales, Nichita Bizantinul (unul dintre primii apologeti care isi va fonda afirmatiile direct pe textul Coranului, pe care il cunostea foarte bine). Nu sunt de neglijat nici Bartolomeu de Edesa sau Imparatul Ioan al VI-lea Cantacuzenul care scrie 2 lucrari impotriva islamului si a Coranului, sursele sale de inspiratie fiind, alaturi de cele bizantine, cele de sorginte occidentala, printre care amintim tratatul Impotriva Islamului a monahului dominican florentin Ricaldus de Monte-Croce, tradus in greaca de Dimitrie Cidones.

O alta referinta interesanta, de aceasta data din partea araba, este binecunoscuta colectie de povesti O mie si una de nopti. Tocmai de aceea, cea mai completa si mai avizata traducere ramane cea a lui Richard F. Burton. Editia (necenzurata) poate fi consultata aici. Un alt articol, Byzantium through the Islamic Prism from the Twelfth to the Thirteenth Century, poate fi rasfoit aici. In plus, o istorie a cruciadelor nu se poate scrie netinand seama de sursele arabe. In acest sens, volumul lui Amin Maalouf Les Croisades vues par les arabes. La barbarie chretienne en Terre sainte ramane o referinta interesanta, argumentata si accesibila. Expresia barbarie chretienne se refera, evident, la crestinatatea apuseana – a carei reprezentanti au produs dezgust ultra rafinatilor bizantini. Pentru mai multe si picante informatii, este destul sa lecturati Alexiada lui Anna Comnena iar celebra exclamatie, mult mai tarzie, a Marelui duce Lucas Notaras poate fi si ea un exemplu si un argument in acest sens.

Articolele lui Gustave E. von Grunebaum raman niste jaloane fundamentale pentru orisicine vrea sa se adanceasca in hatisul terminologiei tehnice si filosofice arabe sau sa studieze relatiile literare / medicale / politice dintre arabi si bizantini. Cateva titluri:

1. Parallelism, Convergence, and Influence in the Relations of Arab and Byzantine Philosophy, Literature, and Piety, in Dumbarton Oaks Papers, Vol. 18 (1964), pp. 89-111.

2. Byzantine Iconoclasm and the Influence of the Islamic Environment, in History of Religions, Vol. 2, No. 1 (Summer, 1962), pp. 1-10.

3. Greek Form Elements in the Arabian Nights, in Journal of the American Oriental Society, Vol. 62, No. 4 (Dec., 1942), pp. 277-292.

Timpurile au trecut si iata ca de la fricile initiale ale crestinilor fata de reprezentatii noii religii ajungem in 1453 – caderea Constantinopolului. Noul patriarh, Ghenadie al II, scrie o Marturisire de credinta dedicata sultanului Mahomed al II-lea cu care, de altfel, se intretinea deseori pe teme de filosofie si religie. Fugiti din “Imperiul etern”, intelectualii bizantini au purtat cu ei cateva milenii de istorie incarnate in pagini de manuscrise nepretuite. Sa nu uitam ca o mare parte din literatura clasica greaca a ajuns pana la noi multumita traducerilor arabe din editii grecesti (uneori prin filiera siriana) care, din diverse motive, nu au supravietuit pana la noi in original (si ma gandesc doar la rugurile inaltate de Iustinan sau Teodosie cel Mare unde au pierit, irecuperabil din pacate, sute si sute de autori  – pagani sau eretici). Cucerirea Toledoului de catre arabi si falimentul cruciadelor au contribuit si acestea la descoperirea – tarzie – lumii arabe in Occident odata cu zorii Renasterii. Printre pionierii care au studiat islamul cu pasiune si devotament, putem aminti pe Maestrul si franciscanul tertiar catalan Raymund Lull (care a studiat limba araba 9 ani de zile) sau pe utopicul francez Pierre Dubois, cunoscator perfect al limbilor latina, greaca, araba, ebraica si caldeana. Un alt mare nume, infestat de morbul cunoasterii, a fost franciscanul englez Roger Bacon care considera cunoasterea limbii arabe, alaturi de ebraica si greaca, ca fiind obligatorie pentru cei ce vor a porni in cautarea mistica a intelepciunii absolute.

Deja in secolul XIII, in cadrul celor mai mari Universitati europene existau catedre de limba araba: 1248, Inocentiu IV fondeaza una la Universitatea din Paris, in 1254 Alfonso el Sabio creeaza una la Sevilia. Urmeaza Barcelona, in 1281, Oxford, Salamanca si Bologna. Dictionarele aparusera deja de prin secolul XI, multumita unor savanti spanioli, ele fiind inca in uz in secolul XVI, fiind folosite de eruditi ca Guillaume Postel, Joseph Justus Scaliger sau Franciscus Raphelengius.

Printre umanistii italieni care au aratat interes in ceea ce priveste limba si cultura araba putem aminti pe Giorgio Valla (avea in biblioteca 5 carti in araba), genialul Pico della Mirandola (care detinea 7 volume in araba) sau nobilul dominican Agostino Giustiniani. Nici unul dintre ei insa nu poate sta in fata “monstrului” polilingvistic care a fost Teseo Ambrogio care, si cred ca si numele l-a ajutat cumva :-) , cunostea la perfectie peste 18 limbi.

Si ma intorc la fraza din recenzia mentionata la inceputul calatoriei noastre, care zice: “Religiile traiesc prin sfintii lor, nu prin pleava pe care-o vantura Istoria“. Imi permit sa adaug si prin eruditii lor. Caci atata timp cat islamul si crestinismul au ramas motive de polemica fina, argumentata si pline de  suavul parfum al unei nemarturisite admiratii reciproce, nenorocirile si fundamentalismele contemporane (prezente in ambele parti ale taberei) nu au fost posibile. Caci este scris:

Intre mormantul meu si catedra de unde predic, se afla una dintre gradinile paradisului.

(Profetul)

6 thoughts on “A 100-a erezie

  1. Vezi ca “adoratorii semilunii” e un trop retoric impardonabil daca ne raportam la adevar. E distractiv sa constati, eu personal am facut constatarea, ca musulmanii obisnuiti nu cunosc semnificatiile cele mai obisnuite ale simbolului selenar, daramite sa-l mai “adore”. Si nu vreau sa spun ca din ignoranta, musulmanul contemporan stiind mult mai multe despre religia sa decat crestinul postmodern. Ti-am spus asta ca sa-ti faci o idee despre locul pe care acest simbol il ocupa in cadrul islamului exoteric.

    Cat despre cunoscatorii simbologiei, cati au mai ramas, niciodata nu se raporteaza la obiectul studiului lor ca la unul vrednic de adoratie. Oricum o dam si o intoarcem, cred ca atunci cand ai scris “adoratorii semilunii” te-a cam furat tastatura.

  2. Bun, si acum o apreciere de ansamblu. Articolul este foarte bine scris, si corect centrat. O sa pun un link spre el pe unul din blogurile mele.

    Citatul pe care-l atribui Profetului imi este nitel necunoscut, dar nu afirm ca as avea competenta asupra tuturor celor 5000 de hadith-uri sahih. Daca-mi dai sursa, ti-as fi recunoscator.

  3. Referitor la zicerea Profetului, iata referinta:

    Silviu Lupascu, Rumi: Spatiul real. Orasul pelerinilor. Noaptea puterii, in Augustin Ioan (ed.), Lost in Space, NEC 2003, p. 144.

    Pentru bibliografia pe care Lupascu a folosit-o, vezi pp. 171 – 172. Din pacate nu ofera, atunci cant citeaza, trimiterea exacta :-(

    P.S. Am facut si un mic up-date.

  4. Atat cat l-am citit pe Silviu Lupascu, judecatile sale sunt pertinente si merita sa li se acorde atentie. Totusi, “catedra” este o traducere inadecvata a termenului arab “minbar”, care denumeste un obiect ce seamana mai mult cu un amvon decat cu altceva.

  5. Nu cred ca este inadecvata daca ne gandim la relatia dintre cathedra si bema [amvon] (cathedra – tronul episcopal – fiind, de fapt, o reminescenta a mult mai vechii bema). Bema era situata in centrul navei principale a sinagogii si a vechilor basilici, acolo unde astazi, mai ales in bisericile de filon slav, se afla cathedra.

Comments are closed.