Monthly Archives: November 2008

Francesca Woodman: mantuirea de dupa colt

Francesca a avut prieteni si prietene. Am cunoscut cativa din acestia, la Roma, astazi oameni in toata firea (?), dintre ei unii devenindu-mi buni prieteni. Altii, vesnici dusmani. Cu ceva ani in urma aveam in proiect sa scriu un eseu despre arta lui Francesca. Drept urmare, am intrebat doi dintre fostii sai amici ce imi pot povesti despre americanca.

Unul, foarte apropiat de Francesca in timpurile trecute, are deschis un mic magazin de fotografie si carti rare, facand afaceri destul de bune cu originale din fotografiile fetei care-nu-avea-ce-sa-manace. Detinator al unui exemplar din ravnita Some Disordered Interior Geometries, si a catorva altor documente importante, acest Unul a fost prima mea etapa in adunarea de materiale pentru eseu. Am intrat in micutul magazin si, dupa ce m-am prezentat si i-am comunicat scopul vizitei, tipul a ranjit larg si m-a intrebat: ce ai citit deja despre Francesca? Eh, lovitura directa, upercut sub barba, clatinare puternica dar… nu am cazut! Tipul intrase, cu senilele, direct pe teritoriul meu. Citisem tot ceea ce gasisem, si inca ceva pe deasupra. Ei si? Nimic nu s-ar fi comparat cu marturia unui prieten, nu-i asa? Unuia care o cunoscuse, o iubise, incercase sa o inteleaga. I-am zis: Nu am citit nimic. Ma gandeam sa scriu eseul doar bazandu-ma pe info de prima mana si nu de mana a doua. Tipul, ultra annoiato: eh, cum mai imi pierd eu timpul sa iti repet ceea ce altii deja au scrisIn fine, te intreb: iti plac fotografiile lui Francesca, nu-i asa? Well Sir, ii zic eu, sa fiu sincer NU! Nu imi plac fotografiile lui Francesca, urasc stilul lui Francesca si inclusiv pe Francesca, va iubesc pe Dumneavoastra si as vrea sa va sarut mana cu care vindeti, scuuuump, fotografiile celei care, pana mai ieri, cersea pe strazile Romei. Ce sa-mi placa la aceste fotografii?! Sunt oribile, grotesti, prea-umane! Tocmai de aceea o admir, o ador pe Francesca – dar asta nu inseamna ca imi place arta ei.

Tipul a ramas cam shui si, drept urmare, m-a dat pe usa afara. A ramas sa-si masturbeze, etern, ochii mari pe fotografiile fostei ex-girlfriend, moarta si aruncata de la etaj pe cand avea cam aceeasi varsta pe care o am io acum.

Una, foarte apropiata de Francesca in timpurile trecute, are deschis un mic magazin de fotocopii, prelucrare text si imagine, nu foarte departe de Unul. Tremurand de indignare, razvratire si mancarimi in palma, m-am aruncat pe burta in fata lui Una – o cunosteam deja de ceva timp – si m-am confesat: am gresit spunand adevarul! O urasc pe Francesca! Ii urasc arta si m-am indragostit de Unul. Ce-a mai ramas de facut?! Spune-mi ceva, te rog… Iar Paola mi-a spus Ceva: uite, eu as putea sa-ti povestesc multe despre Francesca. Cum venea la mine acasa si manca, cum dormea pe sub poduri, cum cersea si, din banii facuti, isi developa fotografiile… Dar ma gandesc, de ce nu o lasi chiar pe ea sa-ti povesteasca viata ei? Uite, cateva nume de strazi unde ea obisnuia sa se plimbe in fiecare zi. Mergi acolo si intreaba despre ea casele, sanpietrinele, portile. Sigur o sa-ti povesteasca multe!

Am ramas socat. Am plecat imediat si, vreo saptamana, am haladuit pe acele stradute pline de Francesca. Am aflat multe lucruri, iar unul dintre ele a fost si acela ca nu are rost sa scriu nici un eseu despre fotografa mea preferata. La ce bun? Exista atatea deja – carti, articole, albume… Eu ma mandresc insa ca am atins-o pe Fata-cea-goala cu numele de… Narcisa Woodman.

Friedrich Nietzsche: muzicianul

Relatiile lui Nietzsche cu muzica au inceput destul de devreme, in familia sa fiind destui membri cu aptitudini si pasiuni melomane: bunicul sau organiza concerte private, iar tatal sau era un pianist amator destul de bun. In perioada petrecuta la Naumburg (1851-1858), tanarul Franz era un oaspete obisnuit la seratele muzicale organizate de catre Consilierul Krug, fiind membru in corul fostei abatii cisterciene de la Pforta. Pasional, asa cum il stim, scria in unele epistole ca ar vrea sa se dedice in exclusivitate muzicii.

Printre compozitiile filosofului (multe dintre ele ramase neterminate) se numara in special Lieduri (pe versuri proprii sau de Petöfi, Chamisso, Lou Andreas-Salome sau Byron), o messa (hei, chiar asa) si mici piese pentru pian. Pasiunea sa pentru sunete grele nu se termina cu aceste compozitii, el devenind critic muzical pentru Deutsche Allgemeine. Prabusirea proiectelor sale de viitor soseste in momentul in care primeste o critica devastatoare din partea lui Wagner si Hans von Bülow pentru lucrarile sale Sylvesterklange si Manfredklange. Din acest moment, dezamagit, se consacra in totalitate filosofiei.

In ultimii sai ani de viata, la Jena, sub apasatoarea umbra a nebuniei, supravegheat de catre mama sa, Friedrich obisnuia sa isi reverse incordarea nervoasa pe clapele pianului in adevarate descarcari orgasmice dionisiace. Thomas Mann va folosi chipul filosofului nebun  – sfasiat intre corzile de otel ale coincidentia oppositorum – pentru crearea personajului sau, la fel de ciudat si nebun: Adrian Leverkuhn.

Puteti asculta aici doua piese (lieduri) compuse de marele filosof:

01. Bechworung:

02. Junge Fischerin: