Am început într-un numar trecut al acestui blog lanternativo-alternativ sa-l prezint pe Andrew Blake, celebrul regizor de filme pentru adulti. Pe când pregateam materialele pentru acest al doilea episod (si ultimul din seria “Blake”), m-a strafulgerat o idee teribila: daca iubitii mei cititori de elita îl vor confunda pe acest Blake cu acel Blake? Probabil ca o suprapunere nu este de dorit, însa o asociere…de ce nu? În fond, avem de-a face cu o cultura a vizualului, a inocentei si a experientei tigrate, a simetriei miscarii, a voluptatii unduitoare… la ambii artisti.

Ceea ce surprinde la regizorul american, dincolo de calitatea în sine a filmelor sale, sunt titlurile alese. Un Marchiz de Sade post-modern (sau post-pornografic), Blake nu-si denumeste pur si simplu creatiile ci si le tatueaza cu nume: Body Language, Justine, Dollhouse, Secret Paris sau Decadence fiind doar câteva exemple. Titlurile sale au fost cele care m-au convins sa-i cumpar primul DVD (din divina Viena!), iar dupa sa împrumut si altele (preturile fiind destul de piparate).

Corpul uman detine posibilitati infinite de miscare, de expresie, iar filmele lui Blake o arata cu prisosinta. Este adevarat ca uneori pot fi judecate ca si plictisitoare de catre unii dintre “iubitorii” genului: modul în care este prezentata o femeie care se dezbraca în decurs de 10 minute sau un sarut care poate dura o jumatate de film etc… Toate aceste gesturi, învelite în muzica ireala (un acid jazz / fusion) a lui Raoul Valve, îl apropie mult de creatiile fratelui sau de breasla Roy Stuart (despre care vom vorbi cu alta ocazie).

Chiar daca arta lui Blake a inspirat o multime de artisti din toate domeniile (vezi, spre exemplu, CD-ul de mai sus), nu cred ca acesta ar trebui sa-si piarda titulatura pe care si-a câstigat-o, în detrimentul unei alteia, mai politically correct-a sau mai dizolvanta (erotic artist, expressionist film director etc). Ma explic: Andrew este un pornographer, un provocator continuu, un artist care socheaza de multe ori prin obsesiile sale (în marea majoritate a filmelor barbatii sunt aproape inexistenti, toata actiunea este centrata pe Femeie etc.), si nu un regizor ale carui filme se pot privi seara, în familie (de ce nu?!). Arta sa este, ca sa spun asa, o arta de boudoir, de gineceu, de comunitati aristocratice, în care spleen-ul da tonul creativitatii si a activitatilor zilnice (The Villa sau Secret Paris) si nu una de cartier, de dintre-blocuri, de societati lichefiate si lichefiante…